Toată sala era tăcută.
Andreea își ținea cu greu lacrimile.
— Acum câteva săptămâni, i-am spus mamei că nu vreau să merg la bal. Nu aveam bani. Și nici nu-mi imaginam această seară fără tata.
Am simțit privirile tuturor întorcându-se spre mine.
— Câteva zile mai târziu, mama mi-a cumpărat rochia visurilor mele.
A făcut o pauză.
— Dar nu mi-a spus cum.
Vocea îi tremura.
— Am aflat întâmplător. Am găsit chitanța de la salon și am înțeles de unde veniseră banii.
În sală s-a făcut o liniște apăsătoare.
— Mama și-a vândut părul.
Am închis ochii.
Lacrimi fierbinți îmi curgeau deja pe obraji.
— Tata îi adora părul. Era unul dintre lucrurile pe care le iubea cel mai mult la ea. Și totuși, ea a renunțat la el fără să stea pe gânduri doar ca eu să pot avea o seară frumoasă.
Mulți dintre cei din sală își ștergeau ochii.
Andreea a continuat:
— În ultimul an am văzut-o plângând doar când credea că nu o vede nimeni. Am văzut-o muncind până la epuizare. Am văzut-o încercând să mă protejeze în timp ce și ea era distrusă.
Vocea i s-a frânt.
— Și atunci am înțeles că nu pot purta acea rochie.
Am ridicat privirea spre ea.
— Am dus-o înapoi la magazin în această dimineață.
În sală s-a auzit un murmur.
— Știu că pare nebunesc. Dar nu puteam purta ceva cumpărat cu atât de mult sacrificiu.
Apoi a zâmbit.
— În schimb, am folosit banii pentru altceva.
A scos un plic.
— Pentru prima vacanță adevărată pe care mama o va avea după foarte mulți ani.
Lacrimile nu mai puteau fi oprite.
— Tata visa să o ducă la mare. Nu a mai apucat. Eu nu pot schimba trecutul. Dar pot încerca să îi ofer un motiv să creadă că viitorul poate fi frumos.
Apoi și-a desfăcut jacheta.
Pe tricoul alb pe care îl purta era scris cu litere mari:
MAMA MEA ESTE EROUL MEU
Toată sala s-a ridicat în picioare.
Aplauzele au izbucnit instantaneu.
Andreea coborî de pe scenă și veni direct spre mine.
M-a îmbrățișat atât de strâns încât am început să plâng amândouă.
— Te iubesc, mamă.
— Și eu te iubesc.
Mai târziu, când am ajuns acasă, mi-a înmânat plicul.
Înăuntru era confirmarea rezervării și un bilet scris de mână.
„Tata îți iubea părul. Dar te iubea pe tine și mai mult.
Eu la fel.
Mulțumesc pentru tot.”
În acea noapte am privit fotografia soțului meu de pe bibliotecă.
Pentru prima dată după foarte multe luni, nu am mai simțit doar durere.
Am simțit speranță.
Și am înțeles că, deși pierduserăm omul pe care îl iubeam cel mai mult, dragostea pe care ne-o lăsase în urmă era încă acolo.
Iar datorită fiicei mele, începeam în sfârșit să cred că vom fi bine.