M-am oprit.
Nu mai aveam puterea să fug.
Radu s-a apropiat încet și a ridicat de jos buchetul de crini.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, părea un om învins.
— Andreea nu semăna cu tine doar puțin, a spus el. Semăna aproape perfect.
M-am uitat la el fără să spun nimic.
— Când te-am văzut prima dată, am crezut că înnebunesc.
A scos telefonul și mi-a arătat o fotografie veche.
Am rămas fără aer.
Femeia din imagine semăna uimitor cu mine.
Aceiași ochi.
Aceeași formă a feței.
Același zâmbet.
— Ani întregi am încercat să-mi refac viața, continuă el. Dar când te-am întâlnit, am făcut cea mai mare greșeală a vieții mele.
— Ce greșeală?
— Am început să te compar cu ea.
Lacrimile îi umpluseră ochii.
— La început am crezut că va trece. Dar nu a trecut.
Mi-a arătat cutia cu fotografii.
— De fiecare dată când făceai ceva care îmi amintea de Andreea, făceam o poză.
M-am simțit înghețată.
— Și mesajele?
— Pentru ea.
— Ce?
— Pentru ea.
Vocea îi tremura.
— Ani la rând am venit aici și i-am cerut iertare pentru că încercam să merg mai departe.
Apoi și-a plecat privirea.
— Dar în ultima vreme am început să-i cer iertare pentru altceva.
— Pentru ce?
— Pentru că am realizat că nu mai vedeam doar chipul ei.
În sfârșit te vedeam pe tine.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai vorbea despre trecut.
Vorbea despre prezent.
Despre mine.
— Fotografia aceea de pe monument?
— Am pus-o acum două zile.
— De ce?
— Pentru că voiam să mă oblig să înțeleg cât de departe ajunsesem.
Mi-a arătat apoi o mapă.
Înăuntru era o cerere pentru consiliere psihologică.
— Mi-am dat seama că am nevoie de ajutor.
L-am privit lung.
Eram furioasă.
Rănită.
Șocată.
Dar pentru prima dată aveam adevărul.
Nu exista conspirație.
Nu exista fantomă.
Nu exista blestem.
Doar un om care nu reușise să-și lase trecutul în urmă.
Au urmat luni grele.
Discuții dureroase.
Lacrimi.
Ședințe de terapie.
Întrebări fără răspuns.
Dar încet, lucrurile s-au schimbat.
Radu a încetat să mai trăiască între două vieți.
Iar eu am încetat să mă lupt cu o femeie care nu mai era în viață.
Un an mai târziu, am mers împreună la cimitir.
Am dus un buchet de flori.
De data aceasta, pe monument era doar fotografia Andreei.
Așa cum fusese mereu.
Radu a lăsat florile și a rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi mi-a luat mâna.
— Mulțumesc că ai rămas.
L-am privit și am zâmbit.
Pentru că în acea zi am înțeles ceva important.
Nu poți construi o viață nouă până când nu ai curajul să închizi cu adevărat ușa trecutului.
Iar pentru prima dată de când îl cunoșteam, Radu reușise în sfârșit să facă acest lucru.