Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Femeia cu plicul s-a oprit în prag.
Andrei nu se mai mișca.
Ioana s-a uitat când la el, când la necunoscută.
— Andrei… cine este?
— Oana, nu acum.
Felul în care a spus-o mi-a înghețat sângele.
Cristina a râs scurt.
— Acum înțelegeți de ce voiam să opresc nunta?
M-am întors spre ea.
— Tu nu mai spui nimic până nu-mi explici ce ai pus în ceașca surorii tale.
Ioana a încremenit.
— Ce ceașcă?
Andrei se uită la mine.
— Mamă, despre ce vorbești?
Nu mai avea rost să ascund nimic.
— Am văzut-o pe Cristina punând ceva în ceaiul Ioanei. Am luat ceașca înainte să bea.
Ioana se făcu albă.
— Cristina?!
— Nu voiam să-ți fac rău!
— Atunci ce voiai să faci?!
— Să câștig timp!
În jurul nostru, muzica continua. Invitații încă nu înțeleseseră ce se întâmpla.
Cristina își trecu mâna prin păr.
— Era un calmant ușor pe care îl aveam pentru mine. Am făcut o prostie. Voiam să te simți amețită, să te duc în camera miresei și să te țin departe de ceremonie câteva minute.
— Ai pus ceva în băutura mea ca să mă oprești din propria nuntă?!
— Pentru că nu mă ascultai!
— Și de ce trebuia să te ascult?
Cristina arătă spre femeia din ușă.
— Din cauza ei.
Necunoscuta se apropiase.
Avea în jur de patruzeci de ani și ținea plicul cu ambele mâini.
— Îmi pare rău că am venit aici, spuse ea. Dar Cristina m-a rugat să vin dacă nu reușește să vorbească cu tine.
Ioana se întoarse spre Andrei.
— Cine este?
Fiul meu închise ochii o secundă.
— Se numește Laura.
— Și?
— Lucrează la firma cu care colaborez.
Cristina interveni:
— Spune-i și unde ai fost marți seara.
— Cristina, termină!
— La ea acasă.
Ioana se clătină.
Am prins-o de braț.
— Andrei?
Fiul meu nu mă putea privi.
Laura deschise plicul.
— Cred că trebuie să vedeți asta.
A scos câteva fotografii.
Ioana luă prima.
Am văzut cum îi tremură mâna.
În fotografie erau Andrei și Laura, surprinși seara în fața unui bloc.
În alta, Andrei o ținea de braț.
Într-o a treia, intrau împreună în clădire.
— Ai fost la ea? întrebă Ioana.
— Da.
— Cu patru zile înainte de nunta noastră?
— Da.
Ioana îi dădu drumul fotografiei.
— De ce?
Cristina o prinse imediat de mână.
— Pentru că te minte de luni întregi.
— Taci! izbucni Andrei.
A fost prima dată când mi-am auzit fiul vorbind astfel.
Și atunci am început să mă întreb dacă îl cunoscusem vreodată cu adevărat.
Laura însă rămase calmă.
— Nu am avut o relație cu Andrei.
Toți am tăcut.
Cristina se întoarse brusc spre ea.
— Cum adică?
— Fotografiile sunt reale. Dar concluzia ta nu este.
— Atunci ce căuta la tine?
Laura scoase din plic un dosar subțire.
— Asta.
Andrei își trecu palma peste față.
— Laura…
— Trebuia să-i spui înainte de nuntă.
Ioana deschise dosarul.
Erau documente legate de o firmă.
— Nu înțeleg.
Andrei trase aer în piept.
— Acum opt luni am investit aproape toate economiile mele într-un proiect.
— Ce economii?
Tăcere.
Ioana îl privi lung.
— Andrei… banii pentru apartament?
Fiul meu dădu încet din cap.
Am simțit că mi se taie picioarele.
Strânseseră ani întregi pentru avansul unei locuințe.
— Mi-ai spus că sunt în depozit, șopti Ioana.
— Am crezut că îi pot dubla.
— Și?
— I-am pierdut.
Ioana nu mai spunea nimic.
— Laura este contabilul firmei. Marți am fost la ea să văd dacă mai pot recupera ceva înainte de nuntă. Nu te-am înșelat.
— Doar m-ai mințit.
Andrei coborî capul.
— Da.
Cristina părea și ea dezorientată.
— Atunci fotografiile…
Laura se uită la ea.
— Mi-ai spus că sora ta urmează să se mărite cu un bărbat care are o aventură și mi-ai trimis fotografiile. Eu ți-am spus că nu este adevărat.
— Mi-ai spus că trebuie să vorbesc cu Andrei!
— Despre bani. Nu despre o aventură.
Ioana se desprinse de mine.
— Deci stai puțin.
Se uită întâi la sora ei.
— Tu ai crezut că Andrei mă înșală și, în loc să-mi spui ce știi, ai pus ceva în băutura mea?
Cristina începu să plângă.
— De fiecare dată când încercam să vorbesc cu tine, spuneai că sunt geloasă.
— Pentru că ești!
— Da! strigă Cristina. Am fost geloasă pe tine ani întregi. Dar asta nu înseamnă că voiam să te văd distrusă.
Apoi Ioana se întoarse spre Andrei.
— Iar tu ai pierdut banii pentru casa noastră și ai decis că soluția este să mă duci la altar fără să-mi spui?
— Mi-a fost frică să nu pleci.
Ioana zâmbi amar.
— Interesant. Toată lumea a luat decizii în locul meu pentru că îi era frică de ce aș face dacă aș afla adevărul.
Nimeni n-a avut ce să răspundă.
Apoi Ioana și-a ridicat rochia puțin și a mers spre scenă.
— Unde te duci? întrebă Andrei.
— Să opresc muzica.
— Ioana…
S-a întors.
— Nunta s-a terminat.
În câteva minute, invitații au început să plece.
Unii șușoteau. Alții se prefăceau că nu observă nimic.
Tortul a rămas netăiat.
Eu am rămas lângă fiul meu.
— Mamă, spune ceva.
L-am privit.
Îl iubeam.
Era copilul meu.
Dar asta nu însemna că trebuia să-i găsesc scuze.
— Du-te după ea.
— Nu vrea să mă vadă.
— Nu ca s-o convingi să se întoarcă. Ca să-i spui tot adevărul și să accepți ce hotărăște ea.
A plecat.
Cristina rămăsese singură pe un scaun, plângând.
M-am apropiat.
— Ceașca este încă acolo.
Ridică ochii.
— Știu.
— Ceea ce ai făcut nu devine acceptabil doar pentru că ai vrut să-ți protejezi sora.
— Știu.
— Dacă mai faci vreodată ceva asemănător, eu însămi o să mă asigur că răspunzi pentru asta.
A dat din cap.
De data asta nu mai avea nicio replică.
Au trecut patru luni.
Andrei și Ioana nu s-au căsătorit în seara aceea.
Dar nici nu s-au despărțit definitiv.
Au locuit separat o perioadă.
Fiul meu și-a vândut mașina, a recuperat cât a putut din investiția proastă și i-a returnat Ioanei partea ei din economii.
Nu i-a cerut să-l ierte.
Asta cred că a contat cel mai mult.
Cristina a început și ea să repare relația cu sora ei. Greu, încet și fără scuze frumoase care să șteargă ce făcuse.
Într-o duminică, Ioana a venit la mine.
Am băut cafea în bucătărie.
La un moment dat m-a întrebat:
— Dacă nu vedeai ceașca în seara aceea?
Am privit-o.
— Nu știu.
A zâmbit trist.
— Eu știu. M-aș fi căsătorit cu Andrei fără să știu nimic.
— Îl mai iubești?
— Da.
— Și o să-l ierți?
Ioana se uită spre fereastră.
— Poate. Dar dacă o fac, nu va fi pentru că este fiul dumneavoastră. Va fi pentru că va deveni omul despre care eu credeam că este.
Șase luni mai târziu, telefonul meu a sunat.
Era Andrei.
— Mamă, ești ocupată sâmbătă?
— Depinde.
— Eu și Ioana mergem la Starea Civilă.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Serios?
— Serios. Fără restaurant. Fără două sute de invitați. Fără secrete.
Am râs.
— Și fără ceai?
Din fundal am auzit vocea Ioanei:
— Mai ales fără ceai!
Pentru prima dată după mult timp, am râs toți trei.
Nunta lor adevărată a avut doar doisprezece invitați.
Cristina a venit și ea.
Când ospătarul a pus ceștile de cafea pe masă, sora Ioanei s-a uitat la mine.
Eu m-am uitat la ea.
— Nici să nu te gândești, i-am spus.
Cristina ridică ambele mâini.
— De data asta nici măcar nu mă apropii de zahăr.
Ioana a început să râdă.
Și atunci mi-am dat seama cât de ciudat se terminase totul.
În seara primei nunți crezusem că salvasem o mireasă de sora ei.
Adevărul era mai complicat.
Uneori, cel mai periculos lucru dintr-o familie nu este secretul pe care îl descoperi. Este minciuna pe care oamenii o spun convinși că o fac „pentru binele tău”.