Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă? Ești acolo?
Am deschis ochii.
Mariana stătea în ușă și mă privea.
— Sunt.
— Atunci poți să vii? a întrebat Cristi. Doar câteva zile, până se întoarce Ioana.
„Doar câteva zile.”
Aceleași cuvinte cu care, ani întregi, începuse aproape orice rugăminte.
Doar câteva ore cu Matei.
Doar până ajungem de la serviciu.
Doar până trece perioada asta.
Și eu spuneam mereu da.
— Nu pot, Cristi.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce?
— Nu pot să vin.
— De ce?
Întrebarea lui m-a durut aproape mai mult decât mă așteptam.
Nu „Ești bolnavă?”
Nu „Ai ceva de făcut?”
Doar acel „de ce?”, spus de parcă refuzul meu trebuia justificat.
— Pentru că nu mai locuiesc acolo.
— Mamă, știu asta. Nu ți-am cerut să te muți înapoi.
— Știu.
— Atunci?
M-am uitat la Mariana.
S-a așezat pe marginea patului, fără să spună nimic.
— Acum trei săptămâni mi-ai spus că Ioana are nevoie de spațiu.
— Și ce legătură are asta?
— Are.
— Mamă, este vorba despre Matei.
— Știu.
— Este nepotul tău.
Am închis ochii.
Acolo era butonul pe care Cristi știa să apese.
Matei.
Copilul pe care îl luasem de la grădiniță.
Pe care îl ținusem în brațe când avea febră.
Căruia îi făceam clătite duminica.
— Îl iubesc pe Matei.
— Atunci nu înțeleg.
— Tocmai asta este problema, Cristi.
— Ce problemă?
Am tras aer în piept.
— Când prezența mea vă încurca, trebuia să plec. Acum că vă este utilă, trebuie să mă întorc.
— Nu este corect ce spui.
— Ba este exact ce se întâmplă.
Vocea lui s-a schimbat.
— Deci acum te răzbuni pe noi folosindu-te de copil?
Am simțit vechea vinovăție.
Pentru o secundă aproape am spus:
„Bine. Vin.”
Mariana mi-a pus mâna peste a mea.
Atât.
N-a spus nimic.
M-am uitat la ea.
Apoi am răspuns:
— Nu mă răzbun pe nimeni.
— Atunci vino.
— Nu.
— Mamă…
— Voi ați vrut să învățați să trăiți fără mine în casă. Trebuie să învățați și partea asta.
— Și eu ce fac acum?
M-a surprins întrebarea.
Cu trei săptămâni înainte eu îl întrebasem, practic, același lucru.
„Unde mă duc?”
Răspunsul fusese:
„Găsim o variantă.”
— Găsești o variantă, Cristi.
A tăcut.
— Bine.
Și a închis.
Am rămas cu telefonul în mână.
Mariana s-a uitat la mine.
— Acum poți să plângi.
Și am plâns.
— Sunt o bunică rea?
— Nu.
— Copilul n-are nicio vină.
— Știu.
— Poate trebuia să mă duc.
Mariana s-a ridicat.
— Elena, te-au dat afară din casă și tu încă te întrebi cum să le ții casa în picioare.
M-am uitat la ea.
— Nu este atât de simplu.
— Ba uneori este.
A luat cănile de pe noptieră.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Toată viața ai confundat faptul că cineva are nevoie de tine cu faptul că te iubește.
Cuvintele acelea m-au urmărit toată noaptea.
A doua zi m-a sunat Matei.
— Buni?
Mi s-a strâns inima.
— Da, puiule.
— Tata a zis că nu poți veni.
— Așa este.
— Ești bolnavă?
— Nu.
— Atunci de ce?
Nu voiam să-l pun în mijloc.
— Pentru că tata și mama trebuie să rezolve niște lucruri de oameni mari.
— Dar mai vii la mine?
Am închis ochii.
— Bineînțeles.
— Când?
— Curând.
— Promiți?
— Promit.
Și m-am ținut de cuvânt.
În weekendul următor l-am luat pe Matei în parc.
Nu ca să-i rezolv lui Cristi programul.
Nu pentru că Ioana trebuia să plece undeva.
Doar pentru că voiam să-mi văd nepotul.
Am mâncat înghețată.
Mi-a povestit despre școală.
La plecare, Cristi a venit să-l ia.
— Mulțumesc.
— Pentru ce?
— Că ai stat cu el.
— N-am „stat cu el”. Mi-am văzut nepotul.
A înțeles diferența.
N-a spus nimic.
În următoarele săptămâni m-a mai sunat de două ori să mă întrebe dacă pot veni când aveau nevoie.
Prima dată am spus nu.
A doua oară tot nu.
A treia oară n-a mai sunat.
M-am simțit prost.
Apoi m-am simțit ușurată.
Începusem să-mi fac și eu o viață la Mariana.
Nu una spectaculoasă.
Dimineața mergeam la piață.
Uneori găteam eu.
Alteori ea.
Ne certam pentru televizor.
Ea voia seriale.
Eu voiam știrile.
Într-o zi am deschis cutia cu fotografii pe care o adusesem de la Cristi.
Mariana s-a așezat lângă mine.
Am găsit o fotografie cu noi două adolescente.
— Uite ce slabă erai, a spus.
— Tu vorbești?
Am început să râdem.
Apoi am găsit o fotografie cu mama.
Am tăcut amândouă.
— Șapte ani, a spus Mariana.
— Știu.
— Pentru o bucată de pământ.
— Nu pentru pământ.
— Nu?
— Pentru că niciuna n-a vrut să spună prima „am greșit”.
Mariana s-a uitat la mine.
— Atunci o spun eu acum.
Mi-au dat lacrimile.
— Și eu.
Poate că pierdusem o casă.
Dar recuperam o soră.
Cu Cristi lucrurile nu s-au reparat atât de repede.
Vorbeam.
Dar puțin.
Mai ales despre Matei.
Până într-o duminică.
Era aproape prânz când a sunat cineva la ușă.
Mariana s-a uitat spre mine.
— Aștepți pe cineva?
— Nu.
A deschis.
Era Cristi.
Singur.
M-am ridicat.
Primul lucru pe care l-am întrebat a fost:
— Ce s-a întâmplat cu Matei?
— Nimic.
— E bine?
— Da.
— Ioana?
— Și ea.
Am așteptat.
Cristi ținea o pungă cu cafea și o cutie de prăjituri.
— Atunci ce ai nevoie?
Fața i s-a schimbat.
— Nimic.
— Cum adică?
— N-am nevoie de nimic.
A intrat după ce Mariana i-a făcut loc.
S-a așezat în bucătărie.
Pentru câteva secunde nimeni n-a vorbit.
Apoi Cristi a spus:
— Ai avut dreptate.
M-am uitat la el.
— Despre ce?
— Despre telefonul ăla.
— Care telefon?
— Când te-am sunat să vii la Matei.
Și-a frecat mâinile.
— Te-am sunat numai pentru că aveam nevoie de ceva.
N-am spus nimic.
— Și m-am supărat când ai spus nu.
— Da.
— Pentru că eram obișnuit să spui da.
Acolo m-a durut.
Dar măcar era adevărul.
— Da.
Cristi și-a coborât privirea.
— Am rezolvat până la urmă.
— Cum?
— Mi-am luat două zile libere. După aia a venit mama Ioanei o zi. Am mai schimbat programul.
Am dat încet din cap.
— Deci se putea.
A zâmbit amar.
— Se putea.
Apoi a rămas tăcut.
— Mamă…
— Da?
— Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.
Știam exact.
— „Nu ți-am cerut să te sacrifici.”
A închis ochii.
— Da.
— M-a durut.
— Știu.
— Nu, Cristi. Acum știi.
M-a privit.
— N-am făcut lucrurile alea ca să ți le scot ochii la bătrânețe.
— Știu.
— Le-am făcut pentru că erai copilul meu.
— Știu și asta.
— Dar faptul că tu nu mi le-ai cerut nu înseamnă că n-au existat.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
Am respirat adânc.
— Și mai este ceva.
— Ce?
— Ioana avea dreptate în unele lucruri.
Nu se așteptase.
— Cum adică?
— M-am băgat prea mult.
— Mamă…
— Lasă-mă să termin.
M-am uitat spre mâinile mele.
— După ce a murit taică-tu, voi ați devenit toată viața mea. Tu, Ioana, Matei. Și cred că uneori am confundat faptul că ajut cu dreptul de a-mi da cu părerea despre orice.
Cristi tăcea.
— Dacă Ioana îi punea copilului o haină, eu aveam ceva de spus. Dacă gătea, tot găseam ceva.
Am zâmbit amar.
— Probabil că nici eu n-aș fi vrut să locuiesc cu mine în fiecare zi.
Cristi a râs puțin.
— Nu râde prea tare.
— Scuze.
Am râs și eu.
Apoi am devenit din nou serioasă.
— Dar trebuia să vorbiți cu mine.
— Știu.
— Nu să hotărâți și apoi să-mi spuneți unde să plec.
— Știu.
— Și banii pe care i-am pus în apartament nu înseamnă că este casa mea.
— Mamă…
— Ascultă.
— Bine.
— I-am dat pentru tine. Nu-i vreau înapoi.
Am făcut o pauză.
— Dar nici nu accept să mi se spună că n-am făcut nimic doar pentru că nu mi-ai cerut.
Cristi a dat din cap.
— Nu o să mai spun asta niciodată.
— Sper.
A rămas aproape două ore.
Am vorbit despre lucruri pe care ar fi trebuit să le discutăm cu ani înainte.
La plecare s-a ridicat.
— Duminica viitoare vrem să facem grătar.
Am zâmbit.
— Și?
— Dacă vrei să vii.
— Aveți nevoie să stau cu Matei?
Cristi m-a privit.
— Nu.
— Să gătesc?
— Nu.
— Să fac ceva?
A zâmbit.
— Nu, mamă.
Și-a luat geaca.
— De data asta te invit doar pentru că vreau să vii.
M-am dus.
Ioana mi-a deschis.
A fost ciudat.
Pentru amândouă.
— Bună ziua, doamna Elena.
M-am uitat la ea.
— După zece ani cred că putem renunța la „doamna”.
A zâmbit.
— Bine… Elena.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu am devenit brusc cele mai bune prietene.
Dar la masă, când Ioana i-a pus lui Matei supă, am văzut că era foarte fierbinte.
Mi-a venit imediat să spun ceva.
Am deschis gura.
Apoi am închis-o.
Ioana m-a văzut.
— Ce?
— Nimic.
— Sigur?
Am zâmbit.
— Foarte sigur.
A suflat ea în lingură înainte să i-o dea copilului.
Și, surpriză, Matei a supraviețuit fără sfatul meu.
Cu timpul am găsit un echilibru.
Nu m-am mutat înapoi.
Asta a fost important.
La Mariana am rămas.
Am împărțit cheltuielile și, pentru prima dată după mulți ani, am început să simt că am o viață care nu se învârtea numai în jurul fiului meu.
Pe Matei îl văd des.
Uneori îl iau pentru că eu vreau.
Uneori Cristi mă întreabă dacă pot să-i ajut.
Și acum există două răspunsuri posibile.
„Da.”
Și:
„Nu pot.”
Ambele sunt acceptate.
Într-o după-amiază, Cristi a venit după Matei.
Copilul s-a dus să-și ia ghiozdanul.
Am rămas noi doi în hol.
— Mamă?
— Da?
— Știi ce mi-a fost cel mai greu după ce ai plecat?
Am crezut că va spune copilul.
Mâncarea.
Programul.
— Ce?
— Să-mi dau seama câte lucruri făceai fără să le observ.
Am zâmbit.
— Acum iar începi cu sacrificiile mele?
A râs.
— Nu.
Apoi s-a apropiat și m-a sărutat pe obraz.
— Doar spun că le văd.
Matei a venit alergând.
— Hai, tata!
Au plecat.
Am închis ușa.
Mariana era în bucătărie.
— Ce voia?
Am zâmbit.
— Nimic.
— Nimic?
— Nimic.
Și cred că acela a fost momentul în care am știut că lucrurile chiar se schimbaseră.
Fiul meu venise.
Își luase copilul.
Mă sărutase pe obraz.
Și nu avusese nevoie de absolut nimic de la mine.