„Nu-l pune pe tata în fotografie, că nu mai face parte din familie!” — Fiica mea mi-a spus asta în timp ce împodobeam bradul de Crăciun. Țineam în mână o fotografie veche și un fular pe care îl tricotasem cu mulți ani în urmă, într-o iarnă de demult. Divorțasem de Gheorghe, dar Corina voia să șterg orice urmă a lui din casa mea.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit-o pe Corina, care stătea lângă mine, așteptând să închid telefonul. Gheorghe nu spusese nimic nepotrivit. Mă sunase să mă întrebe ce fac și îmi mărturisise că urma să petreacă singur Crăciunul.

— Îmi pare rău că nu te simți bine, Gheorghe, i-am răspuns. Ai tot ce îți trebuie acasă?

— Mă descurc. Mai greu cu cumpărăturile, dar am câte ceva prin frigider. Nu voiam să te deranjez. M-am gândit doar să-ți urez sărbători liniștite.

— Mulțumesc. Și eu îți doresc să te faci bine.

Am mai schimbat câteva vorbe, apoi am închis. Corina mă privea cu brațele încrucișate.

— De ce l-ai întrebat dacă are mâncare? Acum o să creadă că poate apela la tine ori de câte ori are nevoie.

— Pentru că este bolnav și locuiește singur.

— Și ce dacă? Când noi aveam nevoie de el, unde era?

Am așezat telefonul pe comodă, lângă fotografia veche.

— Corina, nu îți cer să uiți ce s-a întâmplat. Dar nici nu pot să mă port ca și cum tatăl tău ar fi un necunoscut.

— Pentru mine aproape că este.

— Știu că ai rămas cu multă supărare. Numai că lucrurile dintre mine și el au fost mai complicate decât ai înțeles atunci.

Corina s-a așezat pe canapea.

— Ce anume a fost complicat? A plecat de acasă și tu ai rămas să mă crești.

M-am așezat în fotoliul de lângă brad. Nu mai vorbisem de mult despre perioada aceea. De fiecare dată când Corina aducea vorba despre divorț, încercam să schimb subiectul, fiindcă nu voiam să retrăiesc certurile.

— Îți amintești că eu și tatăl tău aveam o mică afacere?

— Îmi amintesc că ați închis-o și că după aceea nu mai aveam bani.

— Exact. Am rămas cu datorii, iar veniturile noastre nu mai ajungeau. Gheorghe a găsit de lucru departe de casă. A plecat ca să câștige bani și să putem plăti ce datoram.

— Asta mi-ai spus și atunci. Dar nu explică de ce nu s-a întors.

— La început se întorcea când putea. Apoi au apărut certurile. Eu eram supărată că lipsea atât de mult, iar el spunea că nu poate renunța la serviciu câtă vreme aveam datorii. Ne-am spus lucruri grele și, în cele din urmă, nu am mai reușit să trăim împreună.

Corina m-a privit neîncrezătoare.

— Eu am crezut că plecase pentru altă femeie.

— Nu am avut niciodată dovada că exista altcineva. Și, din câte am aflat mai târziu, nu pentru asta plecase. Munca departe de casă a început din cauza problemelor noastre financiare.

— Dar tot ne-a lăsat singure.

— Da, ai rămas mult timp fără tatăl tău lângă tine. Nu încerc să schimb lucrul acesta. Îți explic doar că plecarea lui nu a început așa cum ai crezut.

Corina a rămas tăcută câteva clipe, apoi s-a ridicat.

— Mi se pare că acum încerci să găsești scuze pentru el, doar pentru că este bolnav.

— Nu îi caut scuze. Nici eu nu am fost fericită în căsnicia aceea, iar divorțul nu a fost o hotărâre luată dintr-un capriciu. Dar după atâția ani pot să recunosc că amândoi am greșit și că nu toate lucrurile au fost așa cum păreau.

— Eu nu vreau să-l iert, mamă.

— Nu îți cer să-l ierți.

— Atunci de ce mai păstrezi fularul și fotografiile?

Am luat fularul bleumarin de pe brațul fotoliului.

— Pentru că îmi amintesc ziua în care l-am făcut. Tu erai mică și te bucurai că pregătim un cadou pentru tata. Amintirea aceea nu devine falsă doar pentru că mai târziu am divorțat.

Corina a privit fularul fără să-l atingă.

— Eu nu vreau să mai am nimic de-a face cu el.

— Este dreptul tău. Dar și eu am dreptul să hotărăsc dacă vorbesc cu el sau dacă îl vizitez.

— Deci o să te duci.

— Mă gândesc să-i duc câteva lucruri de Crăciun. Nu știu încă dacă are nevoie de alt ajutor.

Fiica mea a făcut un pas spre ușă.

— Dacă te duci la el, eu nu mai vin de Crăciun. Nu vreau să stau la masă și să te ascult povestind cum ai avut grijă de tata.

— Corina, nu am de gând să te oblig să asculți asemenea povești. Dar nici nu vreau să-mi ceri să aleg între tine și un gest pe care îl consider firesc.

— Atunci ai ales deja.

Și-a luat haina și a plecat înainte să terminăm de împodobit bradul.

Am rămas în sufragerie, cu instalația luminoasă încă desfăcută pe canapea. Nu mă așteptasem ca discuția despre o fotografie să ajungă atât de departe.

În seara aceea nu am sunat-o din nou. Știam că era supărată și că orice încercare de a o convinge ar fi făcut-o să creadă că nu îi respect sentimentele.

A doua zi am pregătit câteva alimente și am pus fularul bleumarin într-o sacoșă. L-am verificat înainte să-l împachetez. Era curat și bine păstrat, iar ciucurii pe care Corina insistase să-i facem erau încă la locul lor.

L-am sunat pe Gheorghe și l-am întrebat dacă pot să trec puțin pe la el.

— Roxana, nu trebuie să te deranjezi pentru mine.

— Nu mă deranjez. Vreau doar să-ți aduc câteva lucruri. Dacă nu dorești să vin, îmi spui.

— Poți să vii. Mi-ar face plăcere să te văd.

În Ajun am mers la el. Locuia într-un apartament mic, în care era curat, dar se vedea că îi era greu să se ocupe de toate. Se mișca încet și obosea după câteva minute în picioare.

Am pus sacoșa pe masa din bucătărie și i-am arătat ce îi adusesem. Nu cumpărasem nimic deosebit: câteva alimente, fructe și lucruri pe care le putea pregăti ușor.

— Nu trebuia să cheltuiești bani, mi-a spus.

— Nu este o cheltuială mare. M-am gândit că îți vor fi de folos.

Am scos apoi fularul.

Gheorghe l-a recunoscut imediat.

— Nu pot să cred că îl mai ai.

— L-am găsit când pregăteam bradul. M-am gândit că ți-ar prinde bine acum, dacă mai ieși din casă.

L-a luat și l-a întins pe masă. A trecut cu degetele peste ciucurii de la capete.

— Corina a vrut să-i pui, nu?

— Da. Spunea că fără ei nu arată a fular adevărat.

Gheorghe a zâmbit pentru prima dată de când intrasem.

— Era mică atunci. Îmi pare rău că a crescut cu atâta supărare pe mine.

— A suferit când ai plecat. Nu poți să te aștepți să uite doar pentru că au trecut anii.

— Știu. Și nu pot să-i cer să mă ierte.

Am stat puțin de vorbă. Mi-a povestit despre boală, despre recomandările primite și despre faptul că încă se recupera. L-am întrebat dacă avea nevoie de ajutor pentru lucrurile obișnuite și i-am spus că ar fi bine să își organizeze sprijinul necesar, fără să se bazeze doar pe vizite întâmplătoare.

La un moment dat, Gheorghe m-a întrebat dacă mă gândisem vreodată că am fi putut evita divorțul.

— M-am gândit, i-am răspuns. Dar nu putem schimba ce s-a întâmplat. Am avut multe ocazii să vorbim și nu am reușit să ne înțelegem atunci.

— Nu vreau să te pun într-o situație grea.

— Nici eu nu vreau să-ți dau speranțe greșite. Am venit să te văd și să-ți aduc fularul. Nu am venit să reluăm căsnicia.

A dat din cap.

— Am înțeles, Roxana. Și îți mulțumesc că ai venit.

Am plecat după aproximativ o oră. Gheorghe rămăsese în fotoliu, cu fularul așezat lângă el. Nu făcuserăm promisiuni și nu stabiliserăm să ne vedem regulat. Fusese o vizită între doi oameni care împărțiseră o parte importantă din viață și care, după mulți ani, puteau vorbi fără să se certe.

Când am ajuns acasă, i-am scris Corinei că fusesem la tatăl ei și că îi dusesem fularul. Nu voiam să afle mai târziu și să creadă că îi ascunsesem vizita.

Mi-a răspuns după câteva ore.

— Ți-am spus că nu vreau să te duci. Dacă ai ales să-l ajuți, eu am nevoie să stau departe o vreme.

I-am scris că îi respect hotărârea și că o voi aștepta să vorbim când se va simți pregătită. Nu i-am cerut să vină la mine de Crăciun și nici nu am încercat să o fac să se simtă vinovată.

Am petrecut sărbătoarea singură. Nu a fost ceea ce îmi dorisem. Mi-ar fi plăcut să o am pe Corina lângă mine, să terminăm împreună bradul și să stăm la masă ca în alți ani.

Dar nu regretam vizita făcută lui Gheorghe. Nu mă împăcasem cu el și nici nu îi promisesem că voi avea grijă de el de acum înainte. Îi dusesem câteva lucruri și un fular păstrat dintr-o iarnă în care fuseserăm încă o familie.

După sărbători, Corina a continuat să păstreze distanța. Îmi răspundea rar la mesaje și nu mai venea la fel de des. Mă durea, dar nu am încercat să o conving că trebuie să-și schimbe părerea despre tatăl ei.

Într-o zi i-am scris doar atât:

— Corina, nu îți cer să ai o relație cu tatăl tău. Nu îți cer nici să-l ierți. Dar vreau să înțelegi că eu pot păstra o fotografie, pot vorbi cu el și îl pot ajuta uneori fără să neg ce am trăit și fără să-mi doresc să fim din nou împreună.

Nu mi-a răspuns imediat. După câteva zile mi-a scris că încă este supărată și că are nevoie de timp.

Am acceptat asta.

Fotografia veche a rămas pe comodă, lângă brad, până când am strâns decorațiunile. Apoi am pus-o înapoi în cutia cu amintiri, alături de celelalte fotografii ale familiei.

Fularul nu mai era acolo. Îl lăsasem lui Gheorghe, omul pentru care îl tricotaserăm cu mulți ani în urmă.

Nu știam când se va liniști Corina și nici dacă va putea privi vreodată trecutul nostru altfel. Dar înțelegeam că durerea ei era reală, chiar dacă amintirile mele erau diferite.

Eu și Gheorghe rămăseserăm divorțați. Corina avea dreptul să nu dorească o relație cu el. Iar eu aveam dreptul să nu șterg din propria viață toate lucrurile care ne legaseră cândva.

În acel Crăciun, fiica mea alesese să se îndepărteze pentru o vreme. Am respectat distanța pe care mi-o ceruse, fără să renunț însă la dreptul de a hotărî singură ce amintiri păstrez și cui îi întind o mână de ajutor.