Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Andrei n-a răspuns imediat.
S-a uitat la mama lui.
Apoi la mine.
— I-am spus că probabil o să înțelegi.
Am rămas cu ochii la el.
— Nu asta a spus ea.
Tatiana a intervenit:
— Mi-ai spus foarte clar că Laura este de acord să rămân.
— Mamă…
— Ce „mamă”? Acum te răzgândești?
M-am întors spre Andrei.
— I-ai spus că eu am fost de acord?
Și-a trecut mâna peste față.
— Situația nu era simplă.
— Este o întrebare simplă.
— Laura…
— Da sau nu?
A tăcut.
Asta a fost răspunsul.
M-am uitat la cutia de pe podea.
Rochițele Marei.
Pijamalele.
Jucăriile.
Lucrurile copilului meu fuseseră scoase din propriul dulap pentru o mutare despre care toată lumea știa în afară de mine.
— De când?
— Ce?
— De când știai că mama ta vine să locuiască aici?
— Nu am spus că vine definitiv.
Tatiana a pufnit.
— Andrei.
El s-a întors spre ea.
— Ce?
— Ai spus că pot sta cât am nevoie.
Mi-am mutat privirea între ei.
— Cât are nevoie pentru ce?
Andrei a oftat.
— Mama nu mai poate sta singură la sat o perioadă.
— De ce?
Tatiana a răspuns înaintea lui.
— Pentru că m-am săturat.
— De ce?
— De toate.
— Tatiana, asta nu înseamnă nimic.
Și-a încrucișat brațele.
— Casa e mare pentru mine. Gospodăria e multă. Iarna vine. Nu mai am chef să mă scol dimineața pentru animale, să car lemne și să mă rog de vecini când am nevoie de ceva.
— Și ce ați făcut cu toate?
— Nelu se ocupă de ele.
Nelu era fratele ei mai mic.
— Temporar?
Tatiana m-a privit.
— Vedem.
M-am întors spre Andrei.
— Știai?
— Da.
— De când?
— De câteva săptămâni.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Câteva săptămâni?
— Mama m-a sunat. Mi-a spus că nu se mai descurcă.
— Și ai invitat-o să locuiască aici.
— Este mama mea.
— Nu asta te-am întrebat.
— Ce voiai să fac?
— Să vorbești cu mine.
A ridicat vocea puțin.
— Știam ce o să spui.
Am rămas nemișcată.
— Și pentru că știai că s-ar putea să spun nu, ai hotărât că este mai simplu să nu mă întrebi?
— N-aș formula așa.
— Eu da.
Tatiana a ridicat cutia cu lucrurile Marei.
— Dacă terminați, vreau să pun asta undeva.
M-am dus spre ea și am prins cutia.
— Lăsați-o jos.
— Laura…
— Sunt lucrurile copilului meu.
— Și unde vrei să-mi pun eu hainele?
— În valize.
Fața ei s-a schimbat.
— Eu nu trăiesc din valize în casa fiului meu.
— Atunci nu locuiți aici.
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Laura, ajunge.
M-am întors.
— Nu. Abia acum începem.
Am pus cutia pe pat.
— Mara nu-și pierde camera pentru că voi doi ați făcut un plan pe ascuns.
— Este copil, a spus Tatiana. Poate dormi cu voi.
— Nu.
— Are trei ani.
— Știu.
— Ce nevoie are de cameră separată?
— Este camera ei.
Tatiana a râs scurt.
— Ce vremuri… Un copil de trei ani are cameră proprie, iar o femeie de vârsta mea trebuie să stea cu hainele în valiză.
— Nu trebuie.
— Atunci?
— Aveți casa dumneavoastră.
A făcut un pas spre mine.
— Și eu sunt mama lui Andrei.
— Nu contestă nimeni asta.
— Atunci de ce te porți de parcă aș fi o străină?
— Pentru că ați venit pentru „câteva zile” și, înainte să treacă douăzeci și patru de ore, ați început să evacuați un copil din camera lui.
Andrei și-a ridicat mâinile.
— Nu evacuează nimeni pe nimeni.
Am arătat spre cutie.
— Cum numești asta?
N-a răspuns.
Am început să scot hainele Tatianei din dulap.
Una câte una.
Le puneam pe pat.
— Ce faci? a întrebat ea.
— Pun camera Marei la loc.
— Să nu îndrăznești!
A venit spre mine și a prins una dintre rochii.
Am lăsat-o.
— Foarte bine. Puneți-o în valiză.
— Andrei!
Soțul meu a închis ochii.
— Laura, nu putem s-o trimitem acum înapoi.
— De ce?
— Pentru că și-a organizat lucrurile acolo.
— Nu înțeleg.
Tatiana s-a uitat urât la el.
— Spune-i odată.
M-am întors spre Andrei.
— Ce să-mi spui?
A ezitat.
— Mama i-a dat lui Nelu animalele și l-a lăsat să folosească gospodăria o perioadă.
— Cât?
— Nu știm.
— Și asta s-a întâmplat înainte să vină aici?
— Da.
— Pentru că tu îi spuseseși deja că poate rămâne.
— Da.
Mi-am apăsat degetele pe marginea dulapului.
— Deci nu există nicio „duminică”.
N-a răspuns.
— Andrei.
— Nu.
— N-a existat niciodată.
— Am vrut să-ți explic după ce venea.
Am râs.
— După ce venea cu toate lucrurile și nu mai avea unde să se întoarcă.
— Nu este adevărat.
— Atunci de ce m-ai mințit?
— N-am vrut scandal înainte să ajungă.
— Nu. Ai vrut ca atunci când aflu să fie deja prea târziu să mai spun nu.
Tatiana a pufnit.
— Ce tragedie faci pentru o cameră.
M-am întors spre ea.
— Nu este despre cameră.
— Ba exact despre asta este.
— Nu.
Am arătat spre Andrei.
— Este despre faptul că fiul dumneavoastră a decis cine se mută în casa noastră fără să-mi spună.
— Casa voastră…
A zâmbit într-un fel care nu mi-a plăcut.
— Andrei plătește jumătate din rate.
Am privit-o.
— Și eu plătesc cealaltă jumătate.
— Tot fiul meu este capul familiei.
— Mamă, a spus Andrei.
— Ce?
— Lasă asta.
Am simțit că nu mai avea rost să discutăm în camera Marei.
— Bine.
M-am întors spre Andrei.
— Vino în sufragerie.
— Laura…
— Acum.
Am ieșit.
A venit după mine.
Tatiana ne-a urmat.
Normal.
M-am așezat pe canapea.
— Avem trei variante.
Andrei s-a uitat la mine.
— Ce variante?
— Prima: mama ta se întoarce acasă și găsim împreună o soluție dacă într-adevăr nu se mai descurcă singură.
Tatiana a râs.
— Nu mă întorc.
— A doua: găsim o garsonieră aproape de noi și vedem cât putem contribui fiecare.
— N-am de gând să dau bani pe chirie când fiul meu are casă.
— Atunci rămâne a treia.
Andrei și-a încordat maxilarul.
— Care?
— Dacă mama ta stă aici temporar, camera Marei rămâne camera Marei. Tatiana doarme în sufragerie. Stabilim o perioadă clară și, între timp, găsim altă soluție.
Tatiana aproape că a sărit.
— Eu să dorm pe canapea?
— Da.
— La vârsta mea?
— Pentru că este singurul spațiu liber.
— Și copilul stă singur într-un pat?
— Da.
— Andrei, auzi?
El se uita la mine.
— Laura, mama are probleme cu spatele.
— Atunci varianta cu garsoniera este mai bună.
— Nu ne permitem acum încă o chirie.
— Atunci se întoarce în casa ei.
Tatiana a lovit palma de brațul fotoliului.
— Nu mă duc nicăieri!
Am rămas calmă.
— Atunci avem o problemă.
— Tu ai o problemă.
S-a ridicat.
— De când ai apărut în viața lui, Andrei s-a schimbat. Înainte știa ce înseamnă familie.
— Mamă…
— Lasă-mă să termin!
S-a întors spre mine.
— Eu l-am crescut singură. Eu am tras pentru el. Iar acum trebuie să cer voie unei femei care a venit de trei ani în viața lui ca să pot sta lângă propriul copil?
Acolo era motivul real.
Nu camera.
Nu spatele.
Nu gospodăria.
Tatiana considera că anii în care îl crescuse pe Andrei îi dădeau un drept permanent asupra vieții lui.
— Nu trebuie să-mi cereți voie să vă vedeți fiul.
— Atunci ce vrei?
— Să-mi cereți acordul înainte să vă mutați în casa în care locuiesc și eu.
S-a întors spre Andrei.
— Spune-i.
— Ce să-i spun?
— Că rămân.
Andrei s-a uitat la mine.
Și atunci am înțeles că încă spera să cedez.
— Laura, putem încerca o lună.
Am râs.
— O lună?
— Vedem cum merge.
— Acum zece minute nu știai cât stă.
— Tocmai încerc să găsesc o soluție.
— Nu. Încerci să mă faci să accept soluția pe care ai ales-o deja.
— Este mama mea.
— Știu.
— Nu pot s-o dau afară.
— Nu ți-am cerut asta.
— Exact asta faci.
Am rămas câteva secunde cu ochii la el.
Apoi am întrebat:
— Când i-ai spus că eu sunt de acord?
S-a făcut liniște.
— Ce contează acum?
— Pentru mine contează.
— Laura…
— Înainte sau după ce i-ai spus mie că pleacă duminică?
Nu răspundea.
Tatiana se uita la el.
— Andrei?
Am văzut atunci că nici ea nu știa că mie îmi spusese altceva.
— I-ai spus Laurei că plec duminică?
Andrei s-a întors spre mama lui.
— Am vrut doar să…
— Mi-ai spus că ea este de acord!
Pentru prima dată, Tatiana nu mai era furioasă pe mine.
Era furioasă pe el.
— Mamă, dacă vă spuneam amândurora tot de la început, începea scandalul înainte să ajungi.
— Deci m-ai mințit și pe mine?
— N-am mințit.
Am râs scurt.
Amândoi s-au uitat spre mine.
— Ba exact asta ai făcut.
Andrei s-a așezat.
— Am încercat să rezolv o situație imposibilă.
— Nu era imposibilă.
— Pentru tine e ușor să spui.
— Era foarte simplă.
Am numărat pe degete.
— Mama ta spune că nu mai vrea să stea singură. Tu vorbești cu soția ta. Noi trei căutăm o soluție.
Am lăsat mâna jos.
— Tu ai ales altceva. Mie mi-ai spus că vine până duminică. Ei i-ai spus că eu sunt de acord să se mute.
Tatiana s-a așezat și ea.
— Și acum ce fac eu?
Pentru prima dată întrebarea nu fusese spusă cu superioritate.
Am privit-o.
— Acum discutăm adevărul.
În seara aceea, Tatiana a dormit în camera Marei.
Dar hainele copilului au revenit în dulap.
Iar a doua zi, cât Mara era la grădiniță, ne-am așezat toți trei la masă.
Fără presupuneri.
Fără „Andrei mi-a spus că…”.
Tatiana recunoscuse că nu exista nicio urgență care o obliga să abandoneze casa de la sat.
Era obosită.
Se simțea singură.
Iarna o speria.
Și, mai ales, după ce una dintre vecinele ei se mutase la copii în oraș, începuse să creadă că și Andrei trebuia să facă același lucru pentru ea.
— Toți copiii își iau părinții lângă ei când îmbătrânesc, a spus.
— Nu toți, am răspuns.
— Tu pe mama ta ai lăsa-o singură?
— Mama mea ar discuta cu mine înainte să-și aducă valizele.
A vrut să răspundă.
S-a oprit.
Andrei a intervenit:
— Am greșit.
M-am uitat la el.
Era prima dată când o spunea fără „dar”.
— Am crezut că dacă mama vine și vedeți că se poate, lucrurile se vor așeza.
— Și dacă nu se puteau?
A tăcut.
— Exact.
Am stabilit două săptămâni.
Nu „vedem noi”.
Nu „cât are nevoie”.
Două săptămâni.
În timpul acela urma să mergem la casa Tatianei și să vedem concret ce îi era prea greu.
Dacă avea nevoie de ajutor la gospodărie, găseam ajutor.
Dacă voia să petreacă mai mult timp cu noi, stabilim vizite.
Dacă într-o zi chiar nu mai putea locui singură, discutam atunci ce variante existau.
Dar camera Marei nu devenea camera ei.
Tatiana n-a fost încântată.
— În propria familie am ajuns să primesc termen.
I-am răspuns:
— Nu. Ați primit două săptămâni în casa altor doi adulți care n-au fost întrebați împreună.
Andrei n-a contrazis.
Asta a contat.
În următoarele zile n-a fost liniște.
Tatiana muta lucruri.
Eu le puneam la loc.
Îmi comenta cumpărăturile.
Îi spuneam că nu discut veniturile mele cu ea.
Într-o dimineață mi-a luat din nou crema.
Am găsit-o cu borcanul în mână.
S-a uitat la mine.
Eu m-am uitat la ea.
Apoi l-a pus încet pe raft.
— N-am folosit.
— Perfect.
Și am plecat.
Cred că atunci a înțeles pentru prima dată că regulile nu erau o invitație la negociere.
Dar schimbarea cea mai mare a fost la Andrei.
Într-o seară, Tatiana a început:
— Fiule, spune-i Laurei că mâine vreau să…
El a întrerupt-o.
— Spune-i tu.
Tatiana a rămas surprinsă.
— Ce?
— Laura este aici. Vorbește direct cu ea.
M-am uitat la el.
Apoi la ea.
Poate părea un lucru mic.
Pentru noi nu era.
Ani întregi, Andrei fusese traducătorul dintre mine și mama lui.
Și, fără să-mi dau seama, tocmai asta îi permisese să spună fiecăreia ce credea că va evita conflictul.
Numai că evitarea conflictului nu-l făcuse să dispară.
Doar îl amânase până când două valize ajunseseră în camera copilului nostru.
La sfârșitul celor două săptămâni am mers cu Tatiana la sat.
Casa era în regulă.
Nelu hrănise animalele.
Lemne avea.
Problema reală era alta.
Singurătatea.
Când am intrat, Tatiana a rămas în mijlocul bucătăriei și s-a uitat în jur.
— E prea liniște aici.
Pentru prima dată mi s-a făcut milă de ea fără să simt că mila trebuie să însemne că renunț la limite.
— Atunci veniți mai des.
S-a uitat la mine.
— Dar?
— Dar ca musafir.
A strâmbat din gură.
— Și dacă într-o zi nu mai pot?
— Atunci discutăm.
— Toți?
M-am uitat spre Andrei.
— Toți.
El a dat din cap.
Tatiana n-a spus nimic câteva secunde.
Apoi:
— Bine.
N-a devenit peste noapte soacra perfectă.
Nici eu n-am devenit nora pe care și-o imaginase ea.
Dar duminica următoare, înainte să vină la noi, m-a sunat.
Pe mine.
Nu pe Andrei.
— Laura?
— Da?
— Pot să vin mâine la prânz?
Am zâmbit.
— Da.
A făcut o pauză.
— Și plec seara.
— Atunci vă așteptăm.
Înainte să închidă, a adăugat:
— Spune-i Marei că-i aduc plăcintă.
Când a venit, avea o singură geantă.
Fără valize.
Iar camera Marei a rămas exact așa cum trebuia să fie.
Camera