Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mi-ai spus că ea știa.
Diana nu mai vorbea cu mine.
Se uita numai la Mihai.
El și-a revenit primul.
— Știe.
Am râs scurt.
— De ieri seară.
Diana și-a întors capul spre mine.
— Poftim?
— Am aflat despre tine ieri. În bucătărie. De la el.
Mihai a făcut un pas înainte.
— Irina, nu începe să răstălmăcești.
— Nu trebuie să răstălmăcesc nimic.
Am arătat spre masă.
— Ai scris suficient.
Diana s-a apropiat.
Primul lucru pe care îl pusese mâna era o pagină imprimată din conversația lor.
Nu toate mesajele.
Doar unul.
Mihai îi scrisese cu aproape trei luni înainte:
„Irina știe că între noi s-a terminat. Mai stăm în aceeași casă doar până rezolvăm actele. Nu vreau s-o dau afară peste noapte.”
Diana a citit din nou.
— Asta mi-ai spus de la început.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Era complicat.
— Ce era complicat? am întrebat. Faptul că eu nu știam că mariajul nostru se terminase?
— Irina…
Diana a ridicat o altă foaie.
— Mi-ai spus că dormiți separat de aproape un an.
M-am uitat la ea.
— Azi-noapte a fost prima noapte în opt ani de căsnicie în care Mihai a dormit voluntar în altă parte.
Diana a rămas nemișcată.
Mihai s-a apropiat de masă.
— Ajunge. Nu trebuie să discutăm fiecare detaliu.
Diana s-a întors spre el.
— Fiecare detaliu?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Nu mai știu.
Am rămas deoparte.
Nu aveam nevoie să ridic vocea.
Mihai făcuse aproape toată treaba în locul meu.
Pe masă erau doar șase pagini.
Șase.
Le alesesem cu grijă.
Pe una îi spunea Dianei că eu știam despre relația lor.
Pe alta îi spunea că divorțul fusese deja hotărât.
Pe alta:
„Irina pleacă la sora ei. Casa rămâne la mine.”
Diana a ridicat foaia.
— Și asta?
Mihai a închis ochii pentru o secundă.
— Ce?
— Casa.
A arătat în jur.
— Mi-ai spus că ai cumpărat-o tu.
M-am uitat la el.
Apoi la ea.
— Ți-a spus asta?
Diana a dat din cap.
— Mi-a spus că a cumpărat-o înainte să vă căsătoriți.
Pentru prima dată în dimineața aceea, chiar am rămas fără cuvinte.
Nu pentru că mă surprindea că mințise.
Ci pentru cât de simplu o făcuse.
Am tras spre mine mapa aflată la capătul mesei.
Mihai a văzut-o.
— Irina.
Nu i-am răspuns.
Am scos copia actului.
Am pus-o în fața Dianei.
— Casa a fost a părinților mei.
Diana s-a uitat la mine.
— Ce?
— Am moștenit-o după moartea lor.
A coborât ochii spre document.
— Mihai nu are nicio cotă de proprietate asupra ei.
— Irina, nu este atât de simplu, a spus el.
M-am întors spre el.
— Este exact atât de simplu cât scrie în act.
Diana a lăsat foaia jos.
— Mi-ai spus că aici va fi casa copilului nostru.
Mihai s-a apropiat de ea.
— Și va fi. Lasă-mă să explic.
— Cum?
— După divorț lucrurile se pot rezolva.
M-am uitat la el.
— Ce lucruri?
A tăcut.
— Mihai, ce anume intenționai să „rezolvi” cu o casă care nu este a ta?
— Nu asta am vrut să spun.
Diana și-a pus o mână pe abdomen.
Nu plângea.
Părea doar că încearcă să recalculeze ultimele luni din viața ei.
— Tu mi-ai spus că Irina este cea care refuză să plece, a spus ea.
— Pentru că știam că va face probleme.
Am ridicat sprâncenele.
— Ieri seară mi-ai spus prima dată să plec.
Diana s-a întors spre mine.
— Prima dată?
— Prima.
Mihai a lovit ușor cu palma marginea mesei.
— Gata!
Amândouă ne-am uitat la el.
— Nu stau aici să fiu judecat de voi două.
— Nu te judec, am spus.
Am arătat spre foi.
— Doar comparăm ce ne-ai spus.
Diana a luat următoarea pagină.
Era mesajul care mă făcuse să continui să citesc până dimineață.
Mihai îi scrisese:
„Nu-i spune încă nimic despre copil. Are probleme și nu vreau să facă vreo criză. După ce totul este sigur, îi spun eu.”
Diana a ridicat privirea.
— Ce probleme?
Mihai n-a răspuns.
M-am apropiat.
— Și eu aș vrea să știu.
Diana s-a uitat la mine.
— Mi-a spus că ai avut probleme după ce ai aflat că nu poți avea copii.
Am simțit că-mi îngheață stomacul.
— Ce fel de probleme?
— Că ai fost instabilă. Că ai avut perioade în care…
S-a oprit.
— Spune.
— În care nu puteai fi lăsată singură.
M-am uitat la Mihai.
El evita să mă privească.
— Asta i-ai spus?
— Încercam să evit o situație urâtă.
— Inventând că sunt instabilă?
— Nu am spus asta în sensul…
— În ce sens, Mihai?
N-a terminat.
Diana și-a dus mâna la gură.
— Doamne…
Apoi m-a privit.
— Eu am crezut că…
— Ce?
— Că de asta nu puteam să te contactez.
— Ai vrut să mă contactezi?
Mihai a ridicat imediat capul.
— Diana.
Ea s-a întors spre el.
— Taci.
A fost prima dată când vocea ei devenise fermă.
— Te-am întrebat de trei ori dacă ar trebui să vorbesc cu ea.
M-am uitat la Mihai.
Diana continua:
— Mi-ai spus că medicul ei recomandase să nu fie supărată.
Am simțit o furie atât de rece, încât aproape m-a liniștit.
— Care medic?
Diana a înțeles răspunsul înainte să-l spun.
— Nu exista.
— Nu.
Mihai și-a trecut ambele mâini peste față.
— Am încercat să protejez pe toată lumea.
Am râs.
— Pe toată lumea?
— Situația era imposibilă.
— Nu. Situația era foarte simplă. Aveai o soție și o amantă și nu voiai ca ele să vorbească între ele.
Diana s-a așezat pe marginea unui fotoliu.
— De ce mi-ai spus că divorțul era deja stabilit?
Mihai n-a răspuns.
— De ce?
— Pentru că altfel ai fi plecat.
Liniștea care a urmat a fost răspunsul la aproape tot.
Diana s-a uitat la el.
— Deci știai.
— Ce?
— Știai că dacă aflam adevărul nu rămâneam.
— Nu asta am spus.
— Ba exact asta ai spus.
Mihai s-a apropiat.
— Diana, gândește-te la copil.
Ea s-a ridicat imediat.
— Tocmai la el mă gândesc.
A luat prima valiză.
Mihai a încercat s-o oprească.
— Unde pleci?
— Nu știu încă.
— Diana.
A apucat mânerul celeilalte valize.
— Dă-mi drumul.
— Hai să discutăm.
— Am discutat destul.
Apoi s-a uitat în jurul sufrageriei.
La pereți.
La mobilă.
La mine.
La actul rămas pe masă.
— Eu nu voi locui niciodată în casa asta.
Mihai a încremenit.
— Diana…
— Nu este casa ta.
Și-a tras valiza spre ușă.
— Și nici viața pe care mi-ai promis-o nu era a ta ca să mi-o dai.
A plecat.
Mihai a rămas câteva secunde privind ușa.
Apoi s-a întors spre mine.
Nu voi uita niciodată prima propoziție pe care a spus-o.
— Ești mulțumită?
L-am privit.
— De ce?
— Ai obținut ce voiai.
— Eu?
— Ai făcut-o să plece.
Am rămas cu ochii la el.
— Mihai, eu am aflat că există acum mai puțin de douăzeci de ore.
— Puteai să nu faci spectacolul ăsta.
Am arătat spre cele șase foi.
— Ăsta este spectacol?
— Știai ce se va întâmpla.
— Nu.
M-am apropiat de masă.
— Eu doar ne-am pus poveștile pe aceeași masă.
A tăcut.
— Tu ai făcut restul.
Și-a luat geaca.
— O să vorbesc cu ea.
— Sigur.
— Și după aceea discutăm noi.
— Nu.
S-a oprit.
— Ce?
— Noi am discutat aseară.
— Irina, eram nervos.
— Mi-ai spus că vrei o familie adevărată.
A coborât privirea.
— N-am vrut să spun…
— Ba da.
Pentru prima dată vocea mi s-a rupt.
Dar am continuat.
— Ai luat singurul lucru despre care știai cât m-a durut și l-ai folosit ca să-mi explici de ce merit să fiu înlocuită.
— Îmi pare rău.
— Nu. Îți pare rău că Diana a aflat.
— Nu este adevărat.
— Poate.
Am ridicat mapa.
— Dar nu mai este problema mea.
Mihai s-a uitat spre dormitor.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că ne separăm.
— Și unde vrei să mă duc?
Aproape că am râs.
— Ieri seară mi-ai pus exact aceeași întrebare fără să-ți pese de răspuns.
— Este și casa mea.
— Nu.
Am pus copia actului înapoi în mapă.
— Asta tocmai ai aflat și tu.
— Am locuit aici opt ani.
— Știu. Și nu o să fac ce ai încercat tu să-mi faci mie.
S-a uitat surprins.
— Nu te dau afară în zece minute. Nu-ți arunc lucrurile în stradă. Vom rezolva separarea și locuința legal și corect.
Am făcut o pauză.
— Dar nu vei muta pe nimeni aici.
A deschis gura.
— Și în seara asta, aș prefera să dormi în altă parte.
— Unde?
— Hotelul de aseară părea să-ți convină.
N-a mai spus nimic.
În următoarele săptămâni am început procedurile de divorț.
N-au fost spectaculoase.
N-a venit nimeni să-l scoată pe Mihai din casă.
N-am schimbat yala cât era plecat.
N-am aruncat haine pe trotuar.
Am făcut exact ceea ce el nu făcuse cu mine.
Am lăsat lucrurile să se rezolve legal.
Mihai a stat o perioadă la un coleg.
Diana nu s-a mutat cu el.
Nu știu toate detaliile relației lor de după aceea și nici nu am încercat să le aflu.
Știu doar că, fiind tatăl copilului, Mihai urma să aibă responsabilități indiferent ce se întâmpla între ei.
Într-o după-amiază, la aproape o lună după ziua aceea, am primit un mesaj de la un număr necunoscut.
„Sunt Diana. Pot să te întreb ceva?”
Am stat câteva minute înainte să răspund.
„Da.”
Mesajul a venit imediat.
„De ce nu m-ai urât?”
M-am uitat mult la ecran.
Adevărul era că o urâsem.
Pentru câteva ore.
În noaptea aceea, când aflasem că era însărcinată cu copilul soțului meu, o urâsem fără s-o fi văzut vreodată.
Apoi citisem mesajele.
Și înțelesesem că lucrurile erau mai complicate.
I-am răspuns:
„Am fost furioasă pe tine. Dar apoi am aflat că nici tu nu trăiai în aceeași poveste pe care o trăiam eu.”
După câteva minute:
„Îmi pare rău.”
N-am scris că era în regulă.
Nu era.
Diana știa că Mihai era căsătorit, chiar dacă el îi spusese că mariajul era terminat.
Avea și ea partea ei de responsabilitate.
Dar nu aveam nevoie să o pedepsesc eu.
Am scris:
„Ai grijă de tine și de copil.”
Atât.
N-am devenit prietene.
N-am început să bem cafea împreună.
Unele povești nu au nevoie de asemenea finaluri.
Divorțul meu de Mihai a durat câteva luni.
Casa a rămas a mea.
Nu pentru că făcusem vreun truc în noaptea aceea.
Fusese proprietatea mea de la început.
Doar că Mihai se obișnuise atât de mult să trăiască în ea, încât începuse să vorbească despre ea ca despre ceva ce putea promite altcuiva.
În ziua în care și-a luat ultimele lucruri, s-a oprit în hol.
— Dacă nu găseai mesajele, ai fi plecat?
M-am gândit.
— Nu știu.
— Serios?
— Serios.
Apoi m-am uitat la el.
— Dar știu că tu erai convins că voi pleca.
N-a răspuns.
— Asta spune destul.
A luat ultima cutie.
Înainte să iasă, s-a întors.
— Am fost fericiți vreodată?
Întrebarea m-a surprins.
— Eu am fost.
A dat încet din cap.
Apoi a plecat.
Am închis ușa.
Pentru mult timp, cel mai greu lucru pentru mine fusese diagnosticul primit cu trei ani înainte.
Crezusem că faptul că poate nu voi avea niciodată copii era lucrul care mă făcea „mai puțin”.
Mihai știa asta.
Și tocmai de aceea cuvintele lui mă răniseră atât de tare:
„Vreau o familie adevărată.”
Mi-au trebuit luni să înțeleg ceva ce ar fi trebuit să știu de la început.
O femeie nu devine mai puțin femeie pentru că nu poate avea copii.
Iar o căsnicie nu devine familie doar pentru că doi oameni locuiesc sub același acoperiș.
În seara în care Mihai mi-a spus să-mi fac bagajele, crezuse că îmi lua casa, soțul și viitorul într-o singură propoziție.
A doua zi am descoperit că nu trebuia să lupt ca să păstrez tot ce avusesem.
Trebuia doar să încetez să mai păstrez omul care mă făcuse să cred că fără el nu aveam o familie.