Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Daniel ținea telefonul în mână, dar nu forma numărul.
— De unde îl cunoașteți pe domnul Marinescu?
Bărbatul în costum îl privi câteva secunde.
— Este directorul companiei care deține această benzinărie.
Silvia și Corina amuțiră.
Daniel încercă să zâmbească.
— Atunci probabil există o neînțelegere. Eu administrez stația de șapte ani și—
— Știu cine sunteți.
Zâmbetul îi dispăru.
Bărbatul scoase telefonul și îl așeză pe tejghea.
— Mă numesc Radu Ionescu. Firma mea deține terenul pe care funcționează stația dumneavoastră și alte șase terenuri închiriate companiei pentru care lucrați.
Daniel păli.
— Domnule Ionescu…
— Acum douăzeci de minute am vorbit cu directorul dumneavoastră regional. I-am spus că vreau să aflu de ce o angajată a fost concediată după ce a plătit din propriul buzunar combustibilul unui client.
— Nu cunoașteți toată situația.
— Tocmai de aceea sunt aici.
Radu se întoarse spre tatăl lui.
Petre stătea lângă ușă, cu aceeași căciulă veche în mâini.
— Povestește-le, tată.
Bătrânul păru jenat de toată atenția.
— N-a fost mare lucru. Mi-am uitat portofelul acasă.
— Și colegele Anei au râs de dumneavoastră? întrebă Radu.
Silvia coborî privirea.
Corina făcu la fel.
Daniel interveni:
— Eu nu eram prezent când—
— Dar ați văzut înregistrarea.
Tăcere.
— Și ați văzut că Ana a plătit cei douăzeci de lei.
— Da.
— Benzinăria a pierdut vreun leu?
— Nu.
— A furat ceva?
— Nu.
— A jignit vreun client?
— Nu.
— Atunci de ce ați concediat-o?
Daniel își drese glasul.
— Pentru că trebuie să existe disciplină. Dacă fiecare angajat începe să—
Petre îl întrerupse.
— Tinere…
Toți se întoarseră spre el.
— Eu n-am cerut nimic.
Vocea bătrânului era liniștită.
— Fata aceea m-a văzut că-mi era rușine. Atât. Și în loc să mă facă să mă simt și mai prost, a scos douăzeci de lei din buzunar.
Apoi privi spre cele două casiere.
— Uneori nu ții minte cine ți-a dat bani. Dar ții minte toată viața cine nu te-a făcut de râs când erai la necaz.
Nimeni nu mai spunea nimic.
Radu își luă telefonul.
— Tata a insistat să venim să-i dăm Anei cei douăzeci de lei înapoi. Eu am venit pentru altceva.
Daniel înghiți în sec.
— Pentru ce?
— Să văd dacă ceea ce mi-a povestit este adevărat.
— Și?
— Este mai rău.
Exact atunci, telefonul lui Daniel sună.
Pe ecran apăru un nume.
Daniel îl văzu și își schimbă expresia.
— Răspundeți, îi spuse Radu.
Daniel ridică telefonul.
— Da, domnule director.
Ascultă.
— Înțeleg.
Mai ascultă câteva secunde.
— Dar pot explica…
Vocea de la celălalt capăt îl întrerupse.
Daniel nu mai spuse nimic.
Când închise, mâna îi tremura.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Silvia.
Daniel o ignoră.
Se uită spre Radu.
— Vine cineva de la regională.
— Foarte bine.
— Vor să verifice înregistrările și reclamațiile din ultimele luni.
Atunci Corina îl privi speriată pe Daniel.
Radu observă.
— Ce reclamații?
Nimeni nu răspunse.
Asta fusese problema.
Ana nu fusese prima.
Doar prima care plătise pentru faptul că nu acceptase felul în care Daniel îi trata pe oameni.
În aceeași după-amiază, Ana era acasă când îi sună telefonul.
Număr necunoscut.
— Alo?
— Ana?
Recunoscu imediat vocea.
— Domnul Petre?
— Eu sunt.
Ana zâmbi fără să vrea.
— Ați ajuns bine acasă?
Bătrânul râse.
— Vezi? Tot tu întrebi de mine.
Apoi vocea lui deveni serioasă.
— Îmi pare rău că ai rămas fără serviciu din cauza mea.
— N-am rămas din cauza dumneavoastră.
— Ba cam da.
— Nu. Am rămas fără serviciu din cauza unui om care crede că bunătatea e o abatere disciplinară.
Petre tăcu.
— Ana, sunt aici cu fiul meu. Vrea să vorbească cu tine.
Se auzi o altă voce.
— Bună ziua. Radu Ionescu.
— Bună ziua.
— Am fost azi la benzinărie.
Ana închise ochii.
— Vai de mine…
Radu râse.
— Cam asta a fost și reacția managerului.
— Domnule Ionescu, eu nu vreau să aveți probleme din cauza mea.
— Nu avem. Dar s-ar putea ca domnul Daniel să aibă.
Ana tăcu.
— Conducerea verifică acum mai multe reclamații. Ceea ce s-a întâmplat cu dumneavoastră pare să nu fie un caz izolat.
— Înțeleg.
— V-au oferit deja postul înapoi?
— Nu.
— O vor face.
Ana privi uniforma împăturită pe scaun.
— Nu știu dacă mai vreau să mă întorc.
— Speram să spuneți asta.
Ana se încruntă.
— De ce?
— Pentru că am altă propunere.
— Ce fel de propunere?
— Nu un cadou. Și nici o răsplată pentru douăzeci de lei.
Radu făcu o pauză.
— Un interviu.
Ana aproape că râse.
— Pentru ce?
— Firma mea administrează mai multe spații comerciale și avem un departament care lucrează direct cu chiriașii și clienții. Caut oameni care știu să rezolve probleme fără să uite că au în față oameni.
— Eu sunt casieriță.
— Știu.
— N-am experiență în corporații.
— Nici nu caut pe cineva care știe să poarte un costum. Pentru asta avem destui.
Ana zâmbi.
— Și dacă nu sunt potrivită?
— Atunci nu primiți postul.
Răspunsul o surprinse.
— Deci nu mi-l oferiți pentru că l-am ajutat pe tatăl dumneavoastră?
— Nu. Vă ofer șansa să demonstrați că sunteți bună și la altceva.
Asta îi plăcu.
— Când este interviul?
— Luni, la zece.
— Vin.
Înainte să închidă, Ana întrebă:
— Pot să vorbesc puțin cu tatăl dumneavoastră?
Petre reveni la telefon.
— Da, Ana?
— Mai aveți Trabantul?
Bătrânul păru aproape ofensat.
— Cum adică dacă-l mai am?
Ana râse.
— Întrebam și eu.
— Mașina aia are patruzeci de ani și m-a lăsat în drum de două ori. Fiul meu încearcă de zece ani să mi-o schimbe.
Din fundal se auzi Radu:
— Douăsprezece!
— Doisprezece, corectă Petre. Dar nu i-o dau.
— De ce?
Bătrânul tăcu o clipă.
— Pentru că am cumpărat-o cu soția mea când Radu era copil. Ea nu mai este. Mașina încă este.
Ana nu mai râdea.
Acum înțelegea.
Nu era un bătrân care conducea un Trabant pentru că nu-și permitea altceva.
Era un om care refuza să renunțe la o bucată din viața lui.
— Atunci să aveți grijă de ea.
— Am.
— Și de dumneavoastră.
— Încerc.
Luni, Ana s-a dus la interviu.
N-a primit postul pe loc.
A avut două discuții, un test și o perioadă de probă de trei luni.
Abia după aceea a fost angajată definitiv.
Șase luni mai târziu coordona relația cu clienții pentru mai multe spații comerciale.
Câștiga mai bine.
Dar lucrul de care era cea mai mândră nu apărea pe fluturașul de salariu.
În biroul ei ținea un bon.
20 de lei.
Petre insistase să-i dea banii înapoi.
Ana îi acceptase, dar păstrase bonul.
Într-o dimineață, recepționista o sună.
— Ana, te caută cineva.
— Cine?
— Un domn mai în vârstă. Spune că nu are programare.
Ana coborî.
Prin geam văzu un Trabant crem parcat strâmb în fața clădirii.
Petre o aștepta cu două cafele.
— Ce faceți aici?
— Am trecut să văd dacă v-ați îmbogățit.
— Încă nu.
— Păcat. Voiam să cer douăzeci de lei.
Ana izbucni în râs.
Au băut cafeaua pe o bancă.
Înainte să plece, Petre o întrebă:
— Mai ai bonul?
— Da.
— De ce?
Ana se gândi puțin.
— Ca să-mi amintesc că uneori douăzeci de lei chiar înseamnă mult.
Petre zâmbi.
— Vezi? Ai înțeles.
Nu cei douăzeci de lei îi schimbaseră viața Anei.
Și nici faptul că bătrânul din Trabant avea un fiu influent.
Viața ei se schimbase în clipa în care văzuse un om rușinat în fața ei și hotărâse că, măcar în acea noapte, nu avea să fie încă o persoană care trece nepăsătoare pe lângă el.