Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Radu s-a uitat la mama lui.
Apoi la mine.
Mariana a fost prima care a rupt tăcerea.
— Ei? Spune-i!
Radu nu i-a răspuns.
A luat cele două foi de pe masă și a început să citească.
Mariana s-a apropiat.
— Ce tot citești acolo? Nu vezi ce face? Te amenință că pleacă cu copiii dacă nu mă dai afară!
— Nu am spus asta, am răspuns.
— Ba exact asta ai spus!
Radu a ridicat mâna.
— Mamă, stai puțin.
Mariana a încremenit.
Cred că nu tonul lui o surprinsese.
Ci faptul că, pentru prima dată în patru luni, îi ceruse ei să se oprească.
— Cum adică să stau?
Radu a pus foile pe masă.
— Alina are dreptate cu unele lucruri.
Fața Marianei s-a schimbat.
— Cu unele?
— Da.
— Care?
Radu și-a frecat fruntea.
— Nu mai dai copiilor dulciuri când noi am spus nu.
— Pentru o ciocolată faci acum…
— Nu vorbesc doar despre ciocolată.
Mariana a tăcut.
— Daria a fost bolnavă astăzi.
— A mâncat o prăjitură.
— După ce Alina ți-a spus să nu-i dai.
— Sunt bunica ei!
— Și noi suntem părinții ei.
Cuvintele au rămas câteva secunde între noi.
Eu nu spuneam nimic.
Îl priveam pe Radu.
Mariana la fel.
— Așadar, a continuat el, dacă Alina sau eu spunem că cei mici nu au voie ceva, nu schimbi regula.
— Deci trebuie să cer voie pentru orice fac cu nepoții mei?
— Când este vorba despre regulile lor, da.
Mariana a râs scurt.
— Foarte frumos.
Radu a continuat:
— Nu mai iei bani din plicurile noastre.
— Am cumpărat mâncare!
— Nu contează.
— Cum să nu conteze?
— Contează că nu erau banii tăi.
Mariana s-a uitat la mine.
— Tu l-ai întors împotriva mea.
N-am apucat să răspund.
— Nu, mamă, a spus Radu.
S-a întors spre ea.
— Eu te-am lăsat să crezi prea mult timp că poți face orice aici doar pentru că ești mama mea.
Pentru prima dată, Mariana n-a mai avut o replică imediată.
Radu a arătat spre caietul ei de cheltuieli de pe bufet.
— Nu mai verifici bonurile Alinei.
— Eu încercam să vă ajut să economisiți.
— Atunci ne spui o părere. Nu ne controlezi.
— Radu…
— Și nu mai muți lucrurile prin casă fără să întrebi.
Mariana s-a uitat la el de parcă nu-l mai recunoștea.
— Deci mă dai afară.
— Nu.
— Ba da.
— Nu te dau afară în seara asta.
A făcut o pauză.
— Dar trebuie să găsim o soluție.
— Ce soluție?
Radu s-a uitat spre mine.
Apoi din nou la mama lui.
— În următoarele două luni îți găsim o garsonieră aproape de noi.
Mariana a făcut un pas înapoi.
— O garsonieră?
— Da.
— După tot ce am făcut pentru tine?
Vocea i s-a frânt.
— După divorț, când n-am avut unde să mă duc, mi-ai spus că aici este și casa mea.
— Ți-am spus că poți sta la noi până te pui pe picioare.
— Și acum mă arunci afară.
— Nu te arunc nicăieri.
— Așa îi spuneți voi acum?
Radu a tras aer în piept.
— Îți plătesc garanția. Te ajut cu mutarea. Găsim ceva la zece minute de noi dacă putem.
— Nu vreau banii tăi.
— Atunci contribui cum vrei.
Mariana a început să plângă.
Nu zgomotos.
Și-a strâns halatul la piept și s-a așezat.
Pentru câteva secunde mi s-a făcut milă de ea.
Mi-am amintit femeia care venise la noi cu patru luni înainte.
Cu două valize.
Cu ochii umflați.
Fără să știe unde urma să locuiască.
Dar apoi am observat ceva în hol.
Daria.
Stătea desculță, în pijama.
Asculta.
M-am ridicat imediat.
— Iubita mea, de ce nu dormi?
— V-am auzit.
Am mers spre ea.
— Hai în cameră.
S-a uitat spre bunica ei.
— Bunica pleacă din cauza mea?
Mariana și-a ridicat capul.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
M-am aplecat în fața Dariei.
— Nu.
— Pentru că mi-a dat prăjitura?
— Nu, iubita mea.
— Atunci de ce?
Am căutat cuvintele.
— Pentru că adulții au nevoie uneori de case diferite ca să se înțeleagă mai bine.
— Bunica nu mai vine?
— Ba da.
— Și mă mai iubește?
Am privit-o pe Mariana.
Plângea.
— Vino aici, Daria.
Fetița s-a uitat la mine.
Am dat din cap.
S-a apropiat de bunica ei.
Mariana a luat-o în brațe.
— Normal că te iubesc.
— Și pe Tudor?
— Și pe Tudor.
Am dus-o apoi în cameră.
Când m-am întors, Mariana încă plângea.
— Crezi că am vrut să le fac rău?
— Nu.
S-a uitat surprinsă la mine.
— Atunci de ce faci toate astea?
M-am așezat în fața ei.
— Pentru că nu trebuie să vrei să faci rău ca să ajungi să faci rău.
A tăcut.
— Daria a avut probleme digestive. Știați.
— Știu.
— Eu am spus nu.
— Știu.
— Și tot i-ați dat.
Mariana și-a șters obrazul.
— Mi s-a părut că exagerezi.
— Exact.
Am făcut o pauză.
— Tot timpul vi se pare că exagerez. Cu mâncarea. Cu temele. Cu televizorul. Cu banii.
Radu s-a așezat lângă noi.
— Alina…
— Nu, lasă-mă să termin.
M-am uitat la el.
— Și tu ai făcut același lucru.
A coborât privirea.
— De fiecare dată când încercam să pun o limită, îmi spuneai să fiu înțelegătoare.
— Știu.
— Nu. Acum începi să știi.
N-a protestat.
Mariana s-a ridicat.
— Mă duc la culcare.
Înainte să plece, s-a întors spre Radu.
— Tatăl tău mi-a spus că, fără el, nu sunt în stare de nimic.
Radu a ridicat capul.
— Mamă…
— Și acum propriul meu copil îmi spune că trebuie să-mi găsesc altă casă.
A intrat în cameră și a închis ușa.
Am rămas cu Radu.
— Te simți vinovat? l-am întrebat.
— Da.
— Și eu.
M-a privit.
— Atunci ce facem?
— Nu schimbăm ce am spus doar ca să nu ne mai simțim vinovați.
A dat încet din cap.
Următoarele săptămâni au fost reci.
Mariana nu ne-a mai cerut bonurile.
Nu a mai luat bani.
Și, dacă eu spuneam că Tudor nu are voie la televizor, nu mă mai contrazicea.
Dar o făcea cu o tăcere apăsătoare.
Trântea câte un sertar.
O ușă.
Uneori gătea doar pentru ea.
Alteori nu ieșea din cameră ore întregi.
Radu a început să caute garsoniere.
Primele erau prea scumpe.
Una era într-un bloc fără lift.
Alta era atât de departe, încât Mariana a spus:
— Poți să mă trimiți direct în alt județ.
În cele din urmă a găsit una la aproximativ zece minute de noi.
Două stații de autobuz.
Etajul întâi.
O cameră luminoasă.
Bucătărie separată.
Un balcon mic.
Mariana a mers s-o vadă.
S-a întors și n-a spus nimic.
Seara, Radu a întrebat-o:
— Ei?
— Ce?
— Îți place?
— E acceptabilă.
Pentru Mariana, asta însemna aproape entuziasm.
Radu i-a plătit garanția.
Ea a insistat să-și plătească singură chiria din pensie.
În ziua mutării am ajutat-o să împacheteze.
Farfurii.
Haine.
Fotografii.
Câteva cratițe ale ei.
Caietul în care ne calculase cheltuielile.
L-a luat în mână.
A rămas câteva secunde cu el.
Apoi l-a pus într-o cutie.
— Nu-l mai folosiți? am întrebat.
M-a privit.
Pentru prima dată după multe săptămâni, aproape a zâmbit.
— La mine acasă pot să-mi număr și boabele de orez dacă vreau.
Am râs.
— Corect.
Când toate cutiile au fost coborâte, Mariana s-a oprit în prag.
Radu era deja lângă mașină.
Copiii așteptau jos.
Am rămas numai noi două.
— Alina.
— Da?
Și-a aranjat geanta pe umăr.
— Poate am întrecut măsura.
N-am răspuns.
— După divorț…
S-a oprit.
— Am simțit că nu mai controlez nimic.
Am privit-o.
— Casa.
— Banii.
— Viața mea.
— Tot.
Și-a coborât ochii.
— Când am venit aici și am început să pun lucrurile în ordine… cred că m-am simțit din nou folositoare.
— Înțeleg.
A ridicat privirea.
— Dar?
— Dar nu puteați să vă recăpătați viața luând-o pe a mea.
A rămas tăcută.
Apoi a dat încet din cap.
— Probabil că nu.
A plecat.
În prima duminică după mutare, a venit la prânz.
Cu o tavă de plăcintă.
Tudor a mâncat și apoi a întins mâna după a doua bucată.
Mariana s-a uitat instinctiv spre mine.
A fost o fracțiune de secundă.
Dar am observat.
— Mamă? a întrebat Tudor.
— Întreab-o pe mama ta.
Copilul s-a întors spre mine.
— Pot?
— După ce termini ce ai în farfurie.
— Bine.
Mariana n-a spus nimic.
Poate pentru altcineva era un lucru mic.
Pentru mine nu era.
Radu a avut mai mult de reparat.
Pentru că problema dintre noi nu dispăruse odată cu mutarea mamei lui.
Într-o seară, după ce copiii adormiseră, i-am spus:
— Dacă în seara cu dosarul îi luai din nou partea, eu chiar plecam.
— Știu.
— Nu cred că știi.
— Ba da.
S-a uitat la mine.
— Pentru că atunci când am văzut cheile pe masă mi-am dat seama că tu te pregătiseși deja să pleci.
Am tăcut.
— Și eu nici măcar nu observasem cât de aproape eram să-mi pierd familia.
— De ce n-ai spus nimic până atunci?
A stat mult înainte să răspundă.
— Pentru că era mai ușor să te rog pe tine să cedezi.
Răspunsul m-a surprins prin sinceritate.
— De ce?
— Pentru că știam că tu o să mă ierți.
A continuat:
— Cu mama era mai greu.
Am simțit din nou furia.
— Deci eu plăteam pentru faptul că eram mai rezonabilă?
— Da.
A spus-o fără să se apere.
— Și mi-e rușine de asta.
Nu l-am iertat în seara aceea pentru toate cele patru luni.
Dar am început să cred că înțelesese.
Lucrurile s-au schimbat încet.
Când Mariana avea o problemă, Radu mergea s-o ajute.
Dar nu mai decidea singur că problema ei devenea automat problema noastră.
Dacă voia să vină la noi, suna.
Nu mai avea cheie.
Dacă voia să cumpere ceva pentru copii, întreba.
Uneori se enerva.
Uneori eu mă enervam.
Nu am devenit dintr-odată cele mai bune prietene.
Nici nu era nevoie.
Într-o după-amiază, Daria a venit de la școală cu o pungă de bomboane primită de la o colegă.
— Pot să mănânc?
Mariana era la noi.
Fetița s-a uitat întâi spre bunica ei.
Apoi spre mine.
Mariana a observat.
— Pe mama o întrebi.
Daria a venit la mine.
— Pot?
— Două. După masă.
— Bine.
A fugit în cameră.
Mariana a rămas lângă mine.
— Am înțeles, să știi.
— Ce?
— Nu era despre dulciuri.
Am privit-o.
— Nu.
— Era despre faptul că sunt copiii voștri.
— Da.
A dat din cap.
— Mi-a luat ceva timp.
— Important este că ați înțeles.
Astăzi Mariana locuiește tot în garsoniera aceea.
Spune că este mică, dar are balconul plin cu flori.
Și-a făcut două prietene în bloc.
Uneori copiii dorm la ea.
Dar dacă Tudor spune că are teme, bunica nu-l mai „salvează”.
Iar dacă eu spun că Daria nu are voie ceva, nu mai există o a doua autoritate la care copilul poate face apel.
Radu a învățat și el ceva ce ar fi trebuit să știe de la început.
Tăcerea nu înseamnă neutralitate.
Când cineva îți subminează soția, îți încalcă regulile casei și intervine între voi, faptul că nu alegi o parte este deja o alegere.
Eu n-am vrut să-l pun să aleagă între mama lui și mine.
Am vrut doar să înțeleagă că mama lui putea rămâne mama lui fără să devină al treilea părinte al copiilor noștri.
Și că mila pentru un om care trece printr-o perioadă grea nu înseamnă să-i dai voie să-ți preia viața.
Uneori limitele nu distrug o familie.
Sunt singurul lucru care o mai poate salva.