Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Medicul s-a uitat întâi la mine.
Apoi la Mariana.
— Soția dumneavoastră a deschis ochii.
Pentru câteva secunde n-am înțeles.
Pur și simplu am rămas cu ochii la el.
— Ce ați spus?
— A deschis ochii în această dimineață. Reacționează la comenzi simple.
Am simțit cum mi se taie genunchii.
M-am prins de spătarul unui scaun.
— Adică… este conștientă?
— Parțial. Este încă foarte slăbită și nu putem vorbi deocamdată despre o recuperare completă. Dar este un semn bun.
— Putem s-o vedem?
— Pe rând. Foarte puțin.
Mariana s-a prins de brațul meu.
Era prima dată în nouă zile când mă atingea fără furie.
— Radu…
Am întors capul.
Plângea.
Nu mai era femeia care mă acuza pe hol.
Era doar mama Irinei.
Și eu nu mai eram ginerele pe care îl considera vinovat.
Eram soțul care așteptase aceleași nouă zile.
Am început să plâng și eu.
Acolo.
În mijlocul holului.
Fără să-mi mai pese cine ne vede.
Când am intrat la Irina, aproape că nu am recunoscut-o.
Părea mult mai mică în pat.
Palidă.
Obosită.
M-am apropiat încet.
— Iubito?
Pleoapele i s-au mișcat.
Apoi a deschis ochii.
Nu știu dacă m-a recunoscut imediat.
M-am aplecat.
— Sunt eu.
Degetele ei s-au mișcat puțin.
I-am prins mâna.
— Copiii sunt bine.
Asta a fost primul lucru pe care i l-am spus.
Nu „mi-a fost frică”.
Nu „te iubesc”.
— Andrei și Mara sunt bine.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
A încercat să vorbească.
— Nu.
I-am mângâiat mâna.
— Nu vorbi. Sunt bine. Te așteaptă.
O lacrimă i-a curs spre tâmplă.
Am șters-o.
În clipa aceea am știut că, indiferent cât avea să dureze, o luam de la capăt.
Recuperarea n-a fost rapidă.
Irina nu s-a ridicat a doua zi din pat ca în povești.
Au urmat alte zile de spital.
Analize.
Tratament.
Fizioterapie.
Primele încercări de a sta în șezut.
Primele câteva cuvinte spuse fără să obosească.
Când a reușit să țină singură un pahar cu apă, am simțit o bucurie absurdă.
— Uite, i-am spus. În curând îmi faci iar observație că las șosetele unde nu trebuie.
A încercat să zâmbească.
— Le… lași.
Am râs și am plâns în același timp.
Copiii au văzut-o când medicii au permis.
Andrei a intrat primul.
Încercase să pară puternic nouă zile.
Când și-a văzut mama, s-a oprit lângă pat.
— Bună, mamă.
Irina a întins mâna.
Atât i-a trebuit.
Băiatul meu de doisprezece ani a început să plângă.
Și-a lipit fruntea de mâna ei.
— Să nu mai faci asta.
Irina a zâmbit slab.
— Ce?
— Să ne sperii.
Mara a intrat după el.
Ținea ceva la piept.
Halatul Irinei.
— L-am păstrat.
Irina și-a dus mâna la gură.
Mara s-a apropiat.
— Mama…
— Da?
— O să-mi mai împletești părul?
Irina a început să plângă.
A ridicat cu greu mâna și i-a atins părul.
— Da.
A fost nevoie să ies câteva secunde din salon.
Nu mai puteam.
Pe hol era Mariana.
— Sunt bine? m-a întrebat.
Am dat din cap.
— Da.
S-a uitat spre ușă.
— Pot să intru?
— Sigur.
Nu ne mai certasem de când medicul ne spusese că Irina deschisese ochii.
Dar nici nu vorbisem despre ce se întâmplase între noi.
Nu era momentul.
Sau poate amândoi ne temeam de conversația aceea.
A venit câteva zile mai târziu.
Irina putea deja să vorbească mai mult.
Mariana era lângă pat.
Eu îi aranjam câteva lucruri în dulap.
Mama ei a spus:
— I-am spus medicului că după externare vii la mine.
M-am întors.
— Mariana…
— La mine are liniște.
— Și acasă are liniște.
— Tu ai copiii și serviciul.
Am simțit vechea furie ridicându-se.
— Sunt și copiii ei.
— Tocmai de aceea trebuie să se refacă înainte să…
— Ajunge.
Vocea Irinei era slabă.
Dar amândoi am tăcut.
S-a uitat întâi la mama ei.
Apoi la mine.
— M-ați împărțit de parcă eram deja moartă.
Mariana a încremenit.
— Irina, eu doar…
— Știu.
A închis ochii câteva secunde.
— Ți-a fost frică.
Apoi s-a uitat la mine.
— Și ție.
Am dat din cap.
— Da.
— Atunci de ce vă certați?
N-am răspuns.
Mariana și-a șters ochii.
— Pentru că am fost proastă.
Irina aproape a zâmbit.
— Mamă…
— Nu, lasă-mă.
Mariana s-a întors spre mine.
Pentru prima dată de când ajunsesem la spital, m-a privit fără acuzație.
— Radu, am vorbit urât.
Am rămas tăcut.
— Foarte urât.
A inspirat adânc.
— N-am știut unde să-mi pun spaima.
Nu a fost o scuză frumoasă.
Nu mi-a luat mâinile.
Nu mi-a spus că mă consideră ca pe propriul copil.
Dar am crezut-o.
— Și eu trebuia să fiu mai atent, am spus.
Irina s-a uitat spre mine.
— Ai spus să merg la medic.
— Am spus.
— Și eu am refuzat.
— Trebuia să insist.
— Radu…
— Trebuia.
Mi-am frecat fața.
— Aveai febră de zile întregi. Tu te gândeai la serviciu, eu mă gândeam la bani și ne-am spus amândoi că trece.
Mariana a coborât privirea.
— Eu sunt mama ei. Știam că se simte rău și eu. Puteam să vin.
Pentru prima dată nu mai căutam cine era vinovat.
Eram trei oameni care încercau să schimbe trecutul cu propoziții.
Nu puteam.
Irina ne-a privit.
— Nu vreau să mai aud cine putea să facă ce.
Amândoi am tăcut.
— Vreau să ajung acasă.
Asta am făcut.
Nu imediat.
Și nu ușor.
Când Irina a fost externată, încă nu putea merge singură.
Obosea după câțiva pași.
Aveam un scaun în hol ca să se poată opri între dormitor și bucătărie.
În prima zi a vrut să facă singură cafeaua.
A ajuns până la blat.
Apoi s-a sprijinit de el.
— Gata, am spus.
— Pot.
— Știu că poți.
Am tras scaunul lângă ea.
— Dar nu trebuie să poți tot astăzi.
S-a așezat.
Mariana venea aproape zilnic.
La început mă enerva.
Nu pentru că făcea ceva rău.
Pur și simplu eram încă obișnuit să simt că orice gest al ei era o critică la adresa mea.
Apoi am început să observ.
Venea și stătea cu copiii.
O ducea pe Mara la școală.
Îi făcea Irinei supă.
Dacă eu aveam o lucrare, rămânea ea.
Nu-mi mai spunea cum să fac.
Eu nu-i mai spuneam să nu se bage.
Învățam amândoi.
Părintele Vasile a continuat să ne ajute o perioadă.
Când am început din nou să câștig mai bine, am mers la el.
— Vreau să dau înapoi banii.
A clătinat din cap.
— Nu mie.
— Dar dumneavoastră i-ați strâns.
— Atunci ajută și tu pe altcineva când poți.
Am rămas cu plicul în mână.
— Atât?
— Atât.
Câteva luni mai târziu am aflat de un tată din cartier care rămăsese fără serviciu și avea doi copii.
N-am avut mult.
Dar am dus o sacoșă cu mâncare.
N-am spus de la cine era.
Am înțeles atunci ce făcuse părintele pentru mine.
Nu-mi dăduse doar bani.
Îmi dăduse voie să recunosc că nu mă descurcam singur.
Irina a început să meargă din ce în ce mai bine.
Prima dată până la poartă.
A doua oară până la colț.
Apoi până la magazin.
Eu mergeam lângă ea.
Nu o țineam decât când cerea.
— Nu mă păzi, îmi spunea.
— Nu te păzesc.
— Ba da.
— Puțin.
Râdea.
Într-o după-amiază am ajuns până în dreptul farmaciei.
Irina s-a oprit.
A privit vitrina.
— Ce?
— De aici era bonul?
Am știut imediat la ce se referea.
— Da.
— Ce cumpărasem?
— Nu știu. Niște medicamente.
— Și lista?
Am zâmbit.
— Lapte, pâine și mere pentru copii.
A rămas tăcută.
Apoi m-a prins de braț.
— Viața e foarte ciudată.
— De ce?
— Într-o zi faci lista de cumpărături și trei ore mai târziu toată lumea se ceartă pe holul ATI din cauza ta.
Am râs.
— Nu a fost chiar amuzant.
— Acum este puțin.
Am mers mai departe.
Mariana încă vine la noi.
Și încă ne contrazicem.
Uneori îmi spune că îmbrac copiii prea subțire.
Eu îi spun că Mara nu poate merge la școală ca la Polul Nord.
Irina ne aude și strigă din cameră:
— Vă aud!
Și ne oprim amândoi.
A devenit aproape o glumă.
Dar știm ce se află în spatele ei.
Am fost foarte aproape să pierdem omul pentru care ne certam.
Și atunci am înțeles ceva ce n-aș fi vrut să învăț în felul acela.
Frica nu scoate întotdeauna ce este mai bun din oameni.
Uneori scoate cele mai urâte cuvinte.
Mariana mi-a spus că eu sunt vinovat dacă fiica ei moare.
Am crezut-o.
Eu am privit-o ca pe un dușman când era doar o mamă îngrozită.
Irina ne-a obligat să vedem ceea ce noi nu mai vedeam.
Amândoi o iubeam.
Și amândoi eram speriați.
Astăzi merge încet până la colțul străzii sprijinită de brațul meu.
Uneori Mara vine cu noi.
Andrei merge înainte și se preface că nu ne așteaptă.
Iar când îi văd împreună, mă gândesc la cele nouă zile în care nu știam dacă vom mai avea vreodată o zi obișnuită.
Acum zilele obișnuite sunt cele pe care le prețuiesc cel mai mult.
Pentru că unele cuvinte spuse din frică pot fi iertate.
Dar oamenii pe care îi iubim nu ar trebui să fie nevoiți să ajungă aproape de moarte ca noi să învățăm să ne oprim, să ascultăm și să ne ajutăm unii pe alții.