Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mihaela s-a uitat la valiza din hol.
Apoi la mine.
— Mamă, nu poți să pleci așa.
— Cum ar trebui să plec?
— Nu asta vreau să spun.
Corina și-a șters obrajii.
— Noi doar discutam niște variante. N-am hotărât nimic.
— Ați discutat cât costă.
Niciuna n-a răspuns.
— Ați discutat câte persoane sunt într-o cameră.
Mihaela și-a coborât privirea.
— Ați calculat cât trebuie să puneți peste pensia mea.
— Pentru că trebuia să știm! a izbucnit ea. Dacă se întâmplă ceva cu tine?
— Și dacă se întâmplă ceva cu mine în garsoniera mea?
— Exact! Cine te găsește?
Am rămas câteva secunde tăcută.
Înțelegeam frica ei.
Poate tocmai asta făcea totul mai greu.
— Mihaela, eu nu spun că nu vă pasă de mine.
— Atunci de ce pleci?
— Pentru că v-ați întrebat ce faceți cu mine înainte să mă întrebați ce vreau eu să fac cu mine.
Corina s-a apropiat.
— Și dacă nu te descurci?
— Atunci vă cer ajutor.
— Și dacă mai cazi?
— Atunci vedem ce facem.
Mihaela a ridicat vocea:
— Nu poți trata lucrurile așa!
Am privit-o.
— Dar voi puteați să-mi alegeți căminul fără mine?
A tăcut.
Nu mai aveam nimic de adăugat.
Am plecat într-o marți dimineață.
Două valize.
Bastonul.
Poșeta.
Atât.
Mihaela stătea în ușă cu brațele strânse la piept.
Nu m-a ajutat să cobor.
Cred că era prea supărată.
Sau prea rănită.
Poate amândouă.
Corina nu venise.
Taxiul mă aștepta în fața blocului.
Am ajuns aproape de mașină când am auzit:
— Mamaie!
M-am întors.
Mara, nepoata mea, cobora în fugă.
— Încet!
S-a oprit lângă mine, gâfâind.
Avea ceva în mână.
— Ce faci aici?
— Am ceva pentru tine.
Mi-a strecurat o fotografie în buzunarul hainei.
Am scos-o.
Eram noi două.
Fusese făcută vara trecută.
Mara mă ținea de după gât și amândouă râdeam.
— Să nu mă uiți, mamaie.
Mi s-a strâns gâtul.
— Cum să te uit?
Am sărutat-o pe frunte.
— Vin să te văd?
M-am uitat spre Mihaela.
Fiica mea rămăsese în ușa blocului.
— Bineînțeles că vii.
În taxi am plâns.
Fără zgomot.
Șoferul nu m-a întrebat nimic.
Garsoniera din Titan arăta exact ca atunci când o văzusem.
Mică.
Mobilă veche.
O bucătărie în care abia încăpeau două persoane.
Un calorifer ruginit.
O țeavă de sub chiuvetă care picura.
Am pus valizele jos.
Apoi am încuiat ușa.
Am rămas cu cheia în mână.
Era cheia mea.
Nimeni nu putea hotărî că nu mai încăpeam acolo.
În prima seară am mâncat pâine cu brânză și o roșie.
Am pus fotografia Marei pe noptieră.
Când s-a întunecat, curajul meu a început să dispară.
Blocul avea zgomotele lui.
Țevile trosneau.
Frigiderul pornea brusc.
Deasupra mea se auzeau pași.
La un moment dat m-am ridicat să verific de două ori dacă încuiasem.
Mi-era frică.
Asta este partea pe care n-am spus-o fetelor.
Nu plecasem curajoasă.
Plecasem speriată.
Numai că uneori frica de a rămâne într-un loc în care te simți povară devine mai mare decât frica de a pleca.
Primele zile au fost grele.
După chirie, întreținere și medicamente îmi rămâneau puțini bani.
Economiile nu puteau dura la nesfârșit.
Am început să socotesc fiecare leu.
Pâine.
Lapte.
Brânză.
Cartofi.
Carne mai rar.
Am pus un lighean sub țeava care picura.
La fereastră intra puțin aer pe lângă ramă.
Am cumpărat bandă și am lipit-o singură.
Nu arăta frumos.
Dar funcționa.
În a patra zi a bătut cineva la ușă.
Am rămas nemișcată.
Nu așteptam pe nimeni.
— Cine este?
— Doina, de la doi.
Am deschis numai puțin.
În fața mea era o femeie scundă, cam de vârsta mea, cu părul cărunt prins într-un coc.
Ținea o farfurie acoperită cu un prosop.
— Bună ziua.
— Bună ziua.
A ridicat farfuria.
— Am făcut plăcintă cu mere și mi-a ieșit prea multă.
A făcut o pauză.
— Așa spun eu când vreau să cunosc un vecin nou.
M-am uitat la ea.
Apoi am început să râd.
Nu mai râsesem de săptămâni.
— Atunci poftiți.
Doina era văduvă.
Locuia singură de șase ani.
A doua zi mi-a dat numărul unui instalator.
— Să nu-l chemi pe cel de la avizier. Ăla îți ia banii și după aceea tot picură.
Instalatorul recomandat de ea a reparat țeava.
După aceea Doina mi-a arătat piața.
Farmacia.
Cabinetul medicului de familie din apropiere.
La primul control a insistat să vină cu mine.
— Mă descurc.
— Știu.
Și-a pus geanta pe umăr.
— Dar și eu mă descurc și tot îmi place să am cu cine vorbi pe drum.
Am mers împreună.
Încet.
Eu cu bastonul.
Ea potrivindu-și pasul după al meu fără să facă vreun comentariu.
În schimb, eu am început să-i gătesc.
Ciorbă de perișoare.
Ardei umpluți.
Uneori îi coseam câte un nasture.
Ea venea cu plăcinte.
Seara beam ceai în bucătăria mea minusculă.
Într-o astfel de seară am întrebat-o:
— Copiii tăi unde sunt?
— Unul în Brașov, unul în Italia.
— Și nu vor să stai cu ei?
A zâmbit.
— Vor.
— Atunci?
— Eu nu vreau.
A amestecat ceaiul.
— Îi iubesc. Și ei mă iubesc.
Apoi s-a uitat la mine.
— Dar copiii ne iubesc uneori numai dacă încăpem în programul lor.
Am rămas cu ceașca în mână.
— Asta sună urât.
— Știu.
— Și adevărat.
— Știu și asta.
Fetele mele au început să mă sune.
La început nu erau telefoane prea plăcute.
Corina îmi spunea:
— Nu poți să demonstrezi nimic trăind singură.
— Nu demonstrez nimic.
— Ba exact asta faci.
Mihaela era mai directă.
— Dacă pățești ceva, să nu spui că nu te-am avertizat.
— Nu spun.
După câteva săptămâni tonul lor s-a schimbat.
— Ai mâncat?
— Da.
— Ai luat pastilele?
— Da.
— Ai fost la control?
— Da.
Într-o după-amiază, Mihaela a venit cu medicamentele mele.
A rămas în prag.
S-a uitat prin cameră.
La mobila veche.
La masa mică.
La perdelele pe care le cumpărasem ieftin și le scurtasem singură.
— Chiar vrei să stai aici?
— Da.
— E foarte mic.
— Este.
A intrat.
— Și miroase puțin a umezeală.
— Am rezolvat aproape tot.
— La noi aveai camera ta.
M-am uitat la ea.
— Aveam.
A tăcut.
— Atunci de ce?
M-am așezat.
— Pentru că aici nu mă uit la fața nimănui înainte să aprind lumina pe hol.
Mihaela a coborât privirea.
— N-am vrut să te fac să te simți așa.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești de parcă te-am dat afară?
— Nu m-ai dat.
Am făcut o pauză.
— Dar într-o seară am aflat că tu și sora ta căutați locul în care urma să trăiesc fără să mă fi întrebat dacă vreau să plec din casa ta.
— Ne era frică.
— Și mie îmi este.
S-a uitat la mine.
— Crezi că nu mi-e frică să stau singură?
N-a răspuns.
— În prima noapte am verificat ușa de două ori.
— Atunci întoarce-te.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că frica nu înseamnă că nu pot.
Am arătat spre baston.
— Nici asta.
Mihaela s-a uitat la el.
— Mergi mai bine.
— Da.
— Singură?
— Cu fizioterapie. Și Doina mai vine cu mine la plimbare.
— Cine e Doina?
Am zâmbit.
— Vecina de la doi.
Mihaela a rămas aproape o oră.
Când a plecat, s-a întors din ușă.
— Mamă?
— Da?
— Banii pe care ni i-ai dat după ce ai vândut apartamentul…
— Ce-i cu ei?
— Nu trebuia să ni-i dai.
— Dar i-am dat.
— Eu i-am luat.
— Știu.
Și-a mușcat buza.
— Iar după opt luni eu căutam cămine.
N-am răspuns.
— Sună îngrozitor când o spun așa.
— Pentru mine a sunat îngrozitor și când v-am auzit prima dată.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Îmi pare rău.
A fost prima dată când una dintre fete a spus-o.
Nu „am vrut binele tău”.
Nu „eram obosite”.
Nu „trebuia să găsim o soluție”.
Doar:
— Îmi pare rău.
M-am ridicat și am îmbrățișat-o.
Nu pentru că totul dispăruse.
Ci pentru că era un început.
Corina a venit câteva zile mai târziu.
Cu ea a fost mai greu.
S-a așezat și mi-a spus:
— Eu încă cred că un cămin bun nu este ceva rușinos.
— Nici eu nu cred.
S-a uitat surprinsă.
— Atunci?
— Problema nu era căminul.
— Dar…
— Problema era că voi îl alegeați.
Am atins masa cu degetele.
— Dacă într-o zi nu mă mai pot descurca, poate chiar eu vă voi cere să căutăm unul.
— Serios?
— Da.
— Dar vreau să fiu la masă când se discută.
Corina a început să plângă.
— Am fost obosită, mamă.
— Știu.
— Mi-era frică să nu cazi iar.
— Știu și asta.
— Și mă simțeam vinovată că nu pot veni mai des.
— Atunci trebuia să-mi spui.
A dat din cap.
— Da.
Nu le-am transformat în fiice rele.
Nu erau.
Erau două femei prinse între copii, serviciu, rate și teama că mama lor îmbătrânea.
Dar oboseala lor nu putea deveni sentința mea.
Au trecut câteva luni.
Bastonul îl folosesc acum mai ales când ies mai mult.
La magazin ajung singură.
La farmacie la fel.
De două ori pe săptămână eu și Doina bem cafea pe banca din fața blocului.
Uneori vine Mara.
Prima dată când a intrat în garsonieră, s-a uitat peste tot.
— Mamaie, aici este casa ta?
— Da.
— E mică.
Am râs.
— Și mama ta a spus același lucru.
A mers la fereastră.
— Dar ai grădină.
— Nu e a mea.
— Se vede de aici. Se pune.
A scos fotografia pe care mi-o strecurase în buzunar când plecasem.
— Eu mai am una.
— Și eu o am pe a mea.
I-am arătat-o pe noptieră.
A zâmbit.
Într-o seară, după ce plecase, am rămas singură în bucătărie.
Mi-am făcut ceai.
Am stins lumina de pe hol.
Apoi m-am întors și am aprins-o din nou.
Doar pentru că puteam.
Am râs singură.
Garsoniera nu era apartamentul meu din Buzău.
Nu avea camerele lui.
Nu avea mobila pe care o alesesem cu Dumitru.
Și probabil într-o zi va trebui să iau din nou o decizie despre cum și unde pot locui.
Poate chiar voi ajunge într-un cămin.
Nu mi-e rușine cu asta.
Dar dacă va veni ziua aceea, vreau să fiu acolo când se alege.
Vreau să văd camera.
Să întreb cât costă.
Să spun dacă îmi place.
Să-mi aleg lucrurile pe care le iau cu mine.
Pentru că îmbătrânirea îți poate lua multe.
Puterea.
Viteza.
Uneori sănătatea.
Dar n-ar trebui să-ți ia și dreptul de a avea un cuvânt de spus despre propria viață.
În seara aceea am încuiat ușa.
Cheia a rămas în buzunarul meu.
Și, pentru moment, asta îmi era suficient.