Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apăsat clanța.
Pentru o secundă am rămas cu ușa deschisă și cu Matei lipit de mine.
Radu mă privea de parcă încă nu credea că voi face pasul.
Doina, în schimb, zâmbea.
— Du-te, a repetat ea. O să vezi tu cum e viața când nu mai ai pe cine să dai vina.
M-am uitat la Radu.
— Asta este ultima ta șansă.
— Pentru ce?
— Să spui ceva.
A încruntat sprâncenele.
— Tocmai ți-am spus. Dacă pleci acum, este alegerea ta.
Am dat din cap.
— Bine.
Și am ieșit.
Matei a venit după mine.
Ușa s-a închis în spatele nostru.
Pe casa scării, copilul m-a întrebat:
— Mami, unde mergem?
M-am aplecat.
— Acasă.
— Dar casa e acolo.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— O să avem alta.
Nu știa că „alta” însemna o garsonieră la marginea orașului.
O găsisem cu trei săptămâni înainte.
Avea mobilă veche.
Un calorifer ruginit.
O bucătărie atât de mică, încât dacă deschideai frigiderul nu mai puteai trece.
Dar proprietara acceptase să-mi ceară o garanție mai mică și să mă lase să plătesc restul în două tranșe.
Când o văzusem prima dată, aproape că plânsesem.
Nu pentru că era frumoasă.
Ci pentru că Doina nu avea cheie.
Nimeni nu putea intra acolo fără permisiunea mea.
Timp de două luni mă pregătisem.
Deschisesem contul separat.
Pusesem deoparte câte o sută sau două sute de lei.
Îi lăsasem colegei mele, Alina, copii după actele importante.
Vorbiserăm și cu o avocată.
Ea fusese cea care mă convinsese să nu plec fără să știu ce drepturi am.
— Nu faceți nimic la nervi, îmi spusese. Pregătiți-vă.
Așa făcusem.
Cei 180 de lei din portofel nu erau toți banii mei.
Erau doar banii pe care îi aveam asupra mea în seara aceea.
Radu și Doina nu știau asta.
Și nici nu trebuiau.
Prima noapte în garsonieră a fost ciudată.
Matei a dormit cu mine.
Nu aveam încă toate lucrurile.
Pe masă erau două farfurii desperecheate.
Aveam o singură tigaie.
În frigider erau ouă, iaurt, lapte și câțiva cartofi.
Matei s-a uitat în jur.
— Aici stăm noi?
— Da.
— Numai noi?
Am ezitat.
— Deocamdată.
S-a gândit puțin.
Apoi a întrebat:
— Bunica are cheie?
Am simțit că mă lovește întrebarea direct în piept.
— Nu.
— Tata?
— Nu.
Matei a dat din cap.
— Bine.
Atât.
Un copil de câțiva ani înțelesese într-un cuvânt ceva ce eu refuzasem să înțeleg ani întregi.
În primele săptămâni am numărat fiecare leu.
Chirie.
Utilități.
Mâncare.
Transport.
Lucrurile lui Matei.
Uneori mâncam cartofi trei zile la rând.
Alteori luam mâncare gătită de acasă la serviciu ca să nu cheltuiesc nimic în oraș.
Nu era ușor.
Dar în fiecare seară închideam ușa.
Și era liniște.
Telefonul, în schimb, nu tăcea.
La început Radu era furios.
„Ai făcut destul circ. Întoarce-te.”
Nu răspundeam.
Apoi:
„Matei are nevoie de tatăl lui.”
După o oră:
„Mama promite că nu se mai bagă.”
Iar seara:
„Distrugi familia pentru niște prostii.”
Am citit mesajul de câteva ori.
„Niște prostii.”
Cei 1.500 de lei luați din salariul meu fără să fiu întrebată.
Cheia Doinei.
Insultele.
Controlul.
Faptul că propriul meu copil începuse să creadă că mama lui era „rea”.
Toate erau niște prostii.
Într-o seară m-a sunat.
Am răspuns.
— În sfârșit.
— Ce vrei, Radu?
— Să vii acasă.
— Nu.
— Mama a înțeles.
Am rămas tăcută.
— Mirela?
— Ce a înțeles?
— Că trebuie să vă lase mai mult spațiu.
— „Mai mult”?
— Știi ce vreau să spun.
— Nu. Vreau să aud.
A oftat.
— Nu mai intră fără să vă anunțe.
— Fără să ne anunțe?
— Bine. Fără să întrebe.
— Și cheia?
A tăcut.
— Ce-i cu cheia?
— I-o iei?
— Mirela, iar începi?
Am închis ochii.
Acolo era răspunsul.
Nimic nu se schimbase.
— Noapte bună, Radu.
— Stai!
Am închis.
A doua zi am mers la avocată.
Am depus cererea de divorț.
Când Radu a primit citația, m-a sunat imediat.
De data aceea nu mai era furios.
Plângea.
— Chiar faci asta?
— Da.
— Pentru mama?
Am rămas câteva secunde tăcută.
Apoi i-am spus:
— Nu divorțez de mama ta.
N-a răspuns.
— Divorțez de tine.
— Mirela…
— Pentru că tu n-ai fost niciodată de partea noastră.
— Nu e adevărat.
— Când mama ta intra în casa noastră fără să bată, tu spuneai să n-o provoc.
— Când îmi critica felul în care îmi cresc copilul, tu spuneai că așa este ea.
— Când a luat 1.500 de lei din salariul meu folosind codul pe care i l-ai dat tu, ai ridicat din umeri.
Respira greu.
— Și când propriul nostru copil a început să creadă că mama lui este rea pentru că asta auzea în casă, eu am înțeles că nu mai pot aștepta să te schimbi.
— Pot să mă schimb.
— Poate.
Am făcut o pauză.
— Dar eu nu mai pot locui acolo până afli dacă vrei.
Pentru prima dată, Radu nu a mai avut ce să spună.
Divorțul n-a fost simplu.
Nici programul lui Matei cu tatăl lui.
Nici discuțiile despre bani.
Au fost zile în care m-am întrebat dacă făcusem bine.
Mai ales când ajungeam seara obosită și trebuia să gătesc, să spăl și să-l pregătesc pe Matei pentru a doua zi.
Numai că acum eram obosită de viața mea.
Nu de o viață în care trebuia să mă apăr permanent.
Doina a încercat de câteva ori să mă contacteze.
Prima dată mi-a scris:
„Când îți trec figurile, discutăm.”
N-am răspuns.
A doua oară:
„Matei este și nepotul meu.”
I-am răspuns doar atât:
„Nimeni nu a spus altceva.”
După câteva zile m-a sunat.
— Tu vrei să-mi iei nepotul.
— Nu.
— Atunci de ce nu-l aduci?
— Pentru că vizitele lui se stabilesc cu tatăl lui, nu cu dumneavoastră.
— După tot ce am făcut pentru voi?
Am aproape râs.
— Exact asta este problema, Doina. Tot ce ați făcut pentru noi a venit cu prețul de a decide apoi pentru noi.
— Eu v-am dat avansul pentru casă!
— Știu.
— Fără mine n-aveați nimic!
— Poate.
Am privit în jurul garsonierei.
Canapeaua veche.
Măsuța zgâriată.
Caloriferul ruginit.
Jucăriile lui Matei într-o cutie de carton.
— Acum am foarte puțin.
Am spus-o calm.
— Dar este al meu.
A închis.
Cu timpul, lucrurile au început să se așeze.
Am reușit să pun câțiva bani deoparte.
Am cumpărat o bibliotecă mică la mâna a doua.
Apoi o masă mai bună pentru bucătărie.
Matei și-a ales singur o veioză pentru colțul lui.
Într-o seară a venit de la tatăl lui și m-a întrebat:
— Mami, tata e supărat pe tine?
— Uneori, probabil.
— Bunica zice că ai plecat pentru că nu-ți place familia.
M-am așezat lângă el.
— Eu te iubesc pe tine.
— Știu.
— Și pe tata l-am iubit foarte mult.
— Dar uneori adulții nu mai pot locui împreună dacă nu se respectă.
S-a gândit.
— Tu și tata nu vă respectați?
— Eu vreau să învățăm să ne respectăm chiar dacă nu mai locuim împreună.
A acceptat răspunsul.
Copiii fac uneori asta mai bine decât adulții.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață, Matei își bea laptele la masa noastră mică.
A întins mâna după o felie de pâine.
A lovit cana.
Laptele s-a vărsat peste masă și a curs pe podea.
Matei a încremenit.
Mâna lui a rămas în aer.
M-am uitat la el.
Nu plângea.
Dar îi cunoșteam privirea.
Aștepta.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
— Am vărsat laptele.
— Văd.
— Din greșeală.
— Știu.
Am luat o cârpă.
Matei mă urmărea.
— Nu ești supărată?
— Nu.
— Dar am făcut mizerie.
I-am întins cârpa.
— Atunci o curățăm.
A venit lângă mine.
Am șters împreună.
— Atât? a întrebat.
M-am uitat la copilul meu.
— Atât.
Apoi i-am spus ceva ce mi-aș fi dorit să audă mult mai devreme:
— Accidentele se curăță, Matei. Nu se pedepsesc.
A zâmbit.
Și s-a întors la micul dejun.
Am rămas câteva secunde cu cârpa în mână.
Poate că plecasem dintr-o familie.
Dar în dimineața aceea, privind copilul care nu se mai temea că va fi umilit pentru un pahar de lapte vărsat, am înțeles că salvasem ce era mai important din ea.