Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ținut bilețelul lui Mihai în mână câteva minute.
„Dacă nu-ți mai place aici, poate ai nevoie de o pauză.”
Două sute de lei erau sub el.
M-am uitat prin bucătărie.
La tigaia arsă din chiuvetă.
La cănile nespălate.
La cutia cu încălțăminte rămasă în hol.
Apoi din nou la bani.
Nu m-am certat cu nimeni.
Nu l-am sunat pe Mihai.
Nu i-am trimis niciun mesaj Andreei.
M-am dus în dormitor și am scos o geantă.
Am pus în ea câteva haine.
Medicamentele.
Periuța de dinți.
Încărcătorul.
Atât.
Când am tras fermoarul, mi-am dat seama că îmi tremurau mâinile.
Nu pentru că plecam.
Ci pentru că, după douăzeci și șase de ani, nu mai știam dacă aceea era și casa mea sau doar locul în care eram utilă.
Am sunat-o pe sora mea.
— Mariana?
— Ce-ai pățit?
Probabil mi-a auzit vocea.
— Pot să stau câteva zile la tine?
N-a întrebat de ce.
— Vino.
Atât.
Mi-am pus geanta pe umăr.
Am luat cei două sute de lei de pe masă.
Nu pentru că aveam nevoie de ei.
I-am băgat în buzunar ca să-i arăt lui Mihai, cândva, ce înțelesesem eu din bilețelul lui.
Apoi am plecat.
La Mariana am dormit.
Asta am făcut în prima zi.
Am ajuns pe la prânz.
Mi-a făcut o supă.
Am mâncat.
După aceea m-am întins „puțin”.
Când am deschis ochii era aproape seară.
— Cât am dormit?
— Cinci ore.
— Doamne…
Mariana a ridicat din umeri.
— Înseamnă că aveai nevoie.
În noaptea aceea am dormit din nou.
Până aproape de zece dimineața.
Nu mă mai trezisem la ora aceea de când nici nu-mi aminteam.
Primul meu gând a fost:
„Trebuie să fac cafeaua.”
Apoi mi-am amintit unde eram.
N-aveam pentru cine.
Am rămas întinsă.
Nu se întâmpla nimic.
Nimeni nu striga:
„Elena!”
Nimeni nu întreba unde sunt șosetele.
Nimeni nu căuta o cămașă.
Nimeni nu voia micul dejun.
Am pus capul înapoi pe pernă.
Și am început să plâng.
Mariana a intrat.
— Te doare ceva?
Am dat din cap.
— Nu.
— Atunci?
Mi-am pus palma pe piept.
— Nu mă mai doare aici.
M-a privit câteva secunde.
Apoi s-a așezat lângă mine.
— Elena, tu nu ești obosită de trei zile.
— Știu.
— Ești obosită de ani.
Telefonul meu suna întruna.
Nu răspundeam.
În prima zi, Mihai m-a sunat de șapte ori.
Andreea, de patru.
În a doua zi au venit mesajele.
„Mamă, unde ești?”
„Răspunde măcar să știm că ești bine.”
„Mama, te rog.”
De la Mihai:
„Nu asta am vrut să spun în bilet.”
N-am răspuns.
Pentru prima dată, ei trebuiau să se descurce fără mine.
Și eu aveam nevoie să aflu cum mă simțeam fără ei.
Răspunsul a venit în a treia seară.
A sunat cineva la ușa Marianei.
Sora mea s-a uitat pe vizor.
Apoi spre mine.
— Ai musafiri.
Era Andreea.
Când am deschis, aproape că n-am recunoscut-o.
Avea cearcăne.
Părul îi era prins neglijent.
Purta o bluză șifonată.
— Mamă…
— Ce s-a întâmplat?
A intrat.
— Tata a pus detergent de vase în mașina de spălat.
Am clipit.
— Ce?
— Detergent de vase.
Și-a dus mâna la frunte.
— S-a umplut baia de spumă.
Mi-am mușcat buza.
Nu era momentul să râd.
— Și?
— Am strâns aproape două ore.
S-a așezat.
— Și mi-am stricat bluza.
— Care?
— Cea crem.
— Cum?
— Am pus-o cu niște pantaloni roșii.
Am închis ochii o secundă.
— Andreea…
— Știu.
Vocea i s-a frânt.
— Știu.
A început să plângă.
De data asta nu pentru că nu-i scosesem rufele din mașină.
— Azi am întârziat la serviciu. N-am găsit nimic curat. Tata n-a făcut cumpărături și am mâncat covrigi. Aseară am încercat să fac cartofi și i-am ars.
Am lăsat-o să vorbească.
— Nu știu cum le făceai pe toate.
M-am uitat la ea.
— Nu le făceam ușor, Andreea.
Și-a șters obrazul.
— Atunci cum?
— Le făceam pentru că, dacă nu le făceam eu, rămâneau nefăcute.
A coborât privirea.
— Am fost nedreaptă cu tine.
N-am răspuns imediat.
— Da.
A ridicat ochii, surprinsă.
Probabil se aștepta să-i spun că nu-i nimic.
Așa făceam mereu.
De data aceea nu.
— Când mi-ai spus că mă victimizez, ai fost nedreaptă.
— Știu.
— Când ai presupus că hainele tale sunt responsabilitatea mea, ai fost nedreaptă.
— Știu.
— Ai douăzeci și patru de ani.
A dat din cap.
— Știu și asta.
A venit lângă mine.
— Vii acasă?
— Nu pentru că ai stricat o bluză.
— Nu.
Și-a șters nasul.
— Vino pentru că vreau să vorbim.
M-am uitat spre Mariana.
Sora mea n-a spus nimic.
Era alegerea mea.
Am plecat cu Andreea.
Când am intrat în apartament, primul lucru pe care l-am observat a fost mirosul.
Mâncare.
Mihai era în bucătărie.
Pe masă se afla o cratiță cu tocăniță.
Lângă ea, o mămăligă.
Dacă voiai să fii generoasă, îi puteai spune mămăligă.
Era plină de cocoloașe.
Bucătăria fusese curățată.
Nu foarte bine.
Pe aragaz mai erau urme.
O cârpă udă fusese lăsată pe blat.
Dar cineva încercase.
Mihai a apărut în ușă.
— Ai venit.
— Pentru moment.
A dat din cap.
— Bine.
Am intrat.
Andreea s-a retras în camera ei.
Am rămas singuri.
Mihai s-a uitat la geanta mea.
— Banii…
Am scos cele două bancnote din buzunar.
Le-am pus pe masă.
— Despre ei voiam să vorbesc.
— Nu erau ca să pleci.
Am râs fără umor.
— Ai scris: „Dacă nu-ți mai place aici, poate ai nevoie de o pauză.”
— Știu.
— Și ai pus două sute de lei sub bilet.
— Voiam să mergi undeva.
— Unde?
— La Mariana. La o pensiune. Undeva unde să te odihnești.
— Și asta n-ai putut să scrii?
Și-a frecat fața.
— Am scris ca un prost.
— Da.
— Eram nervos.
— Și m-ai numit leneșă.
A coborât capul.
— Da.
— După douăzeci și șase de ani.
— Știu.
— Nu, Mihai. Cred că abia acum începi să știi.
S-a uitat spre bucătărie.
— Trei zile.
— Ce?
— Au fost suficiente trei zile.
A arătat spre chiuvetă.
— N-am știut că trebuie curățat filtrul de la mașina de spălat.
N-am spus nimic.
— N-am știut cât durează să faci cumpărăturile pentru o săptămână.
A continuat:
— N-am știut când se schimbă lenjeria.
— N-am știut unde ții soluția pentru baie.
— N-am știut nici măcar ce detergent intră în mașina de spălat.
Aproape am zâmbit.
— Asta am auzit.
Și-a lăsat privirea în jos.
— Mi-e rușine.
A urmat o tăcere.
— Nu vreau să mă ierți acum.
Asta m-a surprins.
— Dar vreau să știi că mi-e rușine.
Am tras un scaun.
— Eu nu mă întorc la ce a fost.
— Nici nu-ți cer.
— Ba până acum exact asta ai vrut.
— Știu.
M-am uitat la el.
— Dacă rămân, se schimbă lucrurile.
— Spune-mi cum.
— Nu.
S-a încruntat.
— Cum adică?
— Nu-ți spun eu cum să fii adult în propria casă.
Am luat o foaie din sertar.
— Facem împreună.
În seara aceea ne-am așezat toți trei.
Andreea n-a protestat.
Mihai nici atât.
Am scris lucrurile care trebuiau făcute într-o săptămână.
Mâncare.
Cumpărături.
Baie.
Aspirat.
Rufe.
Vase.
Gunoi.
Facturi.
Pentru prima dată, lista era pe hârtie.
Și pentru prima dată au văzut cât era de lungă.
Mihai a rămas cu pixul în mână.
— Tu făceai toate astea?
— Nu.
S-a uitat surprins.
— Mai erau și altele.
Andreea și-a acoperit fața.
— Mamă…
Am împărțit.
Mihai urma să gătească de trei ori pe săptămână și să facă majoritatea cumpărăturilor.
Andreea urma să-și spele singură hainele, să curețe baia și să aspire.
Eu urma să fac ce puteam.
Nu tot.
— Și dacă într-o zi nu poți? a întrebat Andreea.
— Nu fac.
A clipit.
— Atât?
— Atât.
Am lipit lista pe frigider.
Primele săptămâni n-au fost frumoase.
Mihai uita.
Andreea bombănea.
Farfurii rămâneau peste noapte.
O dată am găsit gunoiul lângă ușă pentru că amândoi presupuseseră că îl va duce celălalt.
Nu l-am dus.
Dimineața era tot acolo.
În cele din urmă l-a luat Mihai.
Altă dată Andreea a venit în sufragerie.
— Mamă, unde sunt șosetele mele negre?
Am ridicat privirea din carte.
— Nu știu.
A rămas o secundă.
Apoi s-a oprit.
— Da. Corect.
Și a plecat să le caute.
Lucrurile mici au început să se schimbe.
Într-o miercuri m-am trezit la șapte și jumătate.
Din bucătărie venea miros de cafea.
Am intrat.
Mihai era la aragaz.
— Ce faci?
— Omletă.
— De bunăvoie?
— Nu te obișnui.
Am râs.
Era prima dată după mult timp când râdeam împreună fără să existe ceva amar dedesubt.
Andreea a început să-și pună singură bani de autobuz.
A învățat să-și citească etichetele hainelor înainte să le bage la spălat.
Și într-o seară a venit acasă cu o pungă.
— Ce e?
— Pentru tine.
Înăuntru era un ceai.
Nimic scump.
— De ce?
A ridicat din umeri.
— Pentru că știu că-ți place.
Apoi a adăugat:
— Și pentru că n-am mai cumpărat nimic pentru tine de mult.
Nu ceaiul conta.
Faptul că observase conta.
Cu Mihai a durat mai mult.
Într-o seară stăteam pe balcon.
Mi-a spus:
— M-am gândit la ceva.
— La ce?
— La mama.
Am rămas tăcută.
— Doisprezece ani ai lucrat la croitorie.
— Da.
— Și când s-a îmbolnăvit mama mea, tu ai rămas acasă.
— Cineva trebuia.
— Eu am continuat să merg la serviciu.
— Da.
— Și după ce a murit… am continuat să mă port de parcă numai eu muncesc.
Nu i-am răspuns.
— Nu știu când am început să cred asta.
— Probabil când ai văzut că toate lucrurile se fac fără să le faci tu.
A dat încet din cap.
— Probabil.
Mi-a luat mâna.
Nu mi-am retras-o.
Dar nici nu i-am spus că totul era uitat.
Pentru că nu era.
Iertarea nu înseamnă că te întorci exact în locul din care ai plecat.
Uneori înseamnă că rămâi, dar schimbi regulile.
Am continuat să merg la medic.
Tensiunea a început să se stabilizeze.
Dormeam mai mult.
Spatele încă mă durea uneori.
Dar nu mă mai trezeam în fiecare dimineață cu senzația că începea o cursă pe care numai eu trebuia s-o alerg.
Într-o duminică, Mihai m-a găsit pe canapea.
— Elena?
Am ridicat privirea.
— Da?
— Știi unde e cămașa mea gri?
M-am uitat la el.
S-a oprit.
Apoi a zâmbit.
— Lasă. O găsesc.
Și s-a dus singur.
Am luat cana de ceai.
Am sorbit.
Casa nu era perfectă.
Nici familia mea nu devenise perfectă.
Dar pentru prima dată în douăzeci și șase de ani, dacă eu mă așezam, casa nu se mai oprea odată cu mine.
Și poate asta trebuia să învăț cu mult înainte să mi se facă rău în piață:
să ai grijă de familie nu înseamnă să dispari tu ca să le fie lor mai ușor.