Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Am desfăcut plicul cu grijă.
Hârtia dinăuntru era îngălbenită, împăturită de mai multe ori. Am recunoscut imediat scrisul mamei.
Am citit primele rânduri cu voce tare:
— „Doamnă Claudia, dacă într-o zi voi avea viața pe care mi-o doresc, să știți că va fi și datorită dumneavoastră…”
M-am oprit.
— Ce înseamnă asta?
Claudia s-a așezat în fața mea.
— Mama ta avea șaptesprezece ani când am cunoscut-o. Eu eram profesoară de limba română aici, în sat. Ea venea în fiecare dimineață șase kilometri până la școală.
— Mama mi-a spus că a crescut greu.
— Greu e puțin spus.
Claudia și-a împreunat mâinile.
— Bunicul tău se îmbolnăvise. În casă nu mai erau bani, iar mama ta era cea mai mare dintre copii. Într-o zi mi-a spus că renunță la școală.
— Mama?
Nu-mi puteam imagina.
Femeia care mă certase toată copilăria dacă luam mai puțin de opt voise să abandoneze liceul?
— Tatăl ei îi găsise de lucru la o croitorie din oraș, continuă Claudia. Trebuia să înceapă luni. Vineri și-a strâns cărțile și a venit să-mi spună la revedere.
Claudia zâmbi trist.
— Am întrebat-o ce vrea ea.
— Și?
— Să devină asistentă medicală.
Asta o știam.
Mama lucrase aproape treizeci de ani într-un spital din Pitești.
— I-am spus să vină la mine în acea seară.
Am ridicat privirea.
Acelea fuseseră cuvintele Claudiei:
„Dacă mama ta n-ar fi venit la mine în seara aceea, tu probabil n-ai fi existat.”
— Ce s-a întâmplat?
— Am mers împreună la părinții ei.
— Și i-ați convins?
Claudia râse.
— Nu imediat. Bunicul tău m-a dat afară.
Pentru prima dată, socrul meu zâmbi.
— De două ori, interveni el.
Claudia îl privi.
— A doua oară nu se pune. Atunci nici n-am apucat să intru.
În ciuda emoțiilor, am zâmbit.
Apoi chipul ei redeveni serios.
— M-am întors a treia zi. Le-am spus că fata lor avea rezultate prea bune ca să-și îngroape viitorul. Le-am promis că o voi ajuta eu cu manualele și transportul până termină liceul.
Am coborât privirea spre scrisoare.
— Ați plătit pentru mama?
— Când a fost nevoie.
— De ce?
Claudia ridică din umeri.
— Pentru că eram profesoara ei. Și pentru că uneori unui copil îi trebuie un singur adult care să-i spună: „Nu renunța încă.”
Am continuat să citesc.
Mama îi povestea că intrase la școala sanitară.
Apoi că își găsise primul serviciu.
Mai jos apărea un nume.
Marian.
Tatăl meu.
„La spital am cunoscut un băiat care vine aproape zilnic să-și viziteze mama. Îl cheamă Marian și mă face să râd chiar și după turele cele mai grele.”
Mi-am dus mâna la gură.
Acum înțelegeam.
Dacă mama renunța la școală, nu ajungea asistentă.
Dacă nu ajungea asistentă, probabil nu-l întâlnea pe tata.
Și poate eu nu existam.
— Doamne…
Claudia avea lacrimi în ochi.
— Asta am vrut să spun.
Am privit-o pe femeia de care mă temusem cu numai o oră înainte.
— Dar de ce mama nu mi-a povestit niciodată despre dumneavoastră?
— Aici lucrurile devin puțin mai complicate.
Claudia scoase alte câteva scrisori.
— Am ținut legătura ani buni. Apoi noi ne-am mutat. Au venit copiii, serviciul, viața… Știi cum se întâmplă. Scrisorile au devenit mai rare.
— Și ultima?
Claudia îmi arătă plicul pe care îl țineam.
— Acela este ultimul pe care l-am primit.
M-am uitat la dată.
Era de acum aproape treizeci de ani.
— De ce l-ați păstrat?
— Pentru că a fost una dintre scrisorile care mi-au amintit de ce am ales meseria asta.
Mi-au dat lacrimile.
Apoi mi-am amintit ceva.
M-am întors spre Vasile.
— Tu.
Soțul meu ridică sprâncenele.
— Eu ce?
— Știai.
— Nu tot.
— Dar știai că mama ta o cunoscuse pe mama.
— Da.
— Și n-ai spus nimic.
Vasile oftă.
— Cu câteva luni înainte de nuntă i-am trimis mamei o fotografie cu noi. M-a sunat după cinci minute.
Claudia interveni:
— Nu fotografia m-a convins. Numele tău.
— Popescu?
— Numele de fată al mamei tale. I l-am cerut lui Vasile.
M-am uitat din nou la soțul meu.
— Și atunci?
— Mama mi-a spus: „Cred că o cunosc pe mama Valentinei.”
— Și tu ai considerat că informația asta nu merită menționată?!
— Ba da.
— Atunci de ce n-ai făcut-o?
Vasile își frecă ceafa.
— Pentru că mama mi-a spus că vrea să-ți povestească ea când vii aici.
Am arătat spre el.
— Un an, Vasile.
— Știu.
— M-ai lăsat un an să cred că părinții tăi nu vor să mă cunoască!
— Aici chiar am fost prost.
— În sfârșit suntem de acord.
Socrul meu izbucni în râs.
Claudia încercă să se abțină.
N-a reușit.
Până la urmă am început să râd și eu.
Toată tensiunea pe care o adunasem în drum spre sat se spulberase.
Mai târziu, Claudia m-a dus într-o cameră mică din spatele casei.
Pe un raft avea albume, cărți și câteva cutii.
A scos un album.
— Mai există ceva.
— Încep să mă tem când spuneți asta.
— De data asta n-ai de ce.
L-a deschis.
Fotografii de la serbări, excursii și festivități școlare.
Și mama.
Mama la șaptesprezece ani.
Mama râzând cu colegele.
Mama într-o rochie albă, la absolvire.
Mama lângă Claudia.
Nu văzusem niciodată imaginile acelea.
Am atins una dintre fotografii.
— Pot să-i fac o poză?
Claudia se uită surprinsă.
— O poză?
Închise albumul și mi-l puse în brațe.
— Îl iei acasă.
— Nu pot.
— Ba poți.
— Sunt amintirile dumneavoastră.
— Și ale tale.
Atunci n-am mai rezistat.
Am îmbrățișat-o.
Femeia aceea masivă, severă, de care mă speriasem când coborâsem din mașină, mă strânse la piept.
— Știi ce e cel mai ciudat? șopti ea.
— Ce?
— Că mama ta îmi spunea mereu că viața întoarce lucrurile într-un fel pe care nu-l putem prevedea.
Se desprinse puțin și mă privi.
— Am ajutat-o când era o fată care nu știa încotro s-o apuce. Nici prin cap nu-mi trecea că, după atâția ani, fiica ei va intra pe poarta mea și-mi va spune „mamă”.
Am simțit din nou lacrimile.
— Deocamdată vă spun Claudia.
A izbucnit în râs.
— Accept. Avem timp.
În acea seară am rămas la masă până târziu.
Nu au existat secrete scandaloase, averi ascunse sau rude pierdute.
Doar o poveste pe care nimeni nu se gândise că o voi afla vreodată.
Înainte să ne culcăm, am mai citit o dată ultima scrisoare a mamei.
La sfârșit scria:
„Poate într-o zi voi putea face pentru altcineva ceea ce ați făcut dumneavoastră pentru mine.”
Am ridicat ochii spre Claudia.
Atunci am înțeles ceva.
Mama crezuse toată viața că avea o datorie față de femeia aceea.
Dar Claudia nu așteptase niciodată să-i fie plătită.
Și totuși, după mai bine de treizeci de ani, viața îi adusese răspunsul chiar la poartă.
Pe mine.