Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ai insistat s-o iei.
Pentru câteva secunde, Radu nu spuse nimic.
Apoi îi auzii respirația grea în telefon.
— Nu te juca cu mine, Elena. Am primit notificarea de la bancă. Rata e aproape dublă față de cât credeam.
— Nu față de cât credeai. Față de cât te-ai obosit tu să citești.
— Și leasingul mașinii?
Am sorbit din cafea.
— Ce-i cu el?
— Mai sunt doi ani și jumătate!
— Știu.
— Mi-ai spus că mașina e aproape achitată!
— Nu, Radu. Tu ai spus asta. Eu te-am corectat de două ori.
Tăcu.
Îmi aminteam perfect discuția.
Cu un an înainte, când îi spusesem că trăiam mult peste posibilitățile noastre, râsese de mine.
„Banii vin și pleacă, Elena. Important e ce construiești cu ei.”
Construise, într-adevăr.
O vilă uriașă cumpărată cu un credit împins la limită.
O mașină premium în leasing.
Mobilier luat în rate.
Și o imagine impecabilă pentru oameni care habar n-aveau ce se întâmpla în spatele porților.
Dar acestea erau doar începutul.
— Radu, ai citit raportul tehnic?
La telefon se făcu liniște.
— Ce raport?
Am închis ochii.
Exact cum mă așteptasem.
— Cel primit cu două luni înainte să-mi ceri divorțul.
— Despre ce vorbești?
— Dosarul pe care l-am lăsat în sertarul din birou. Ți-am spus să-l citești.
— Elena, spune-mi odată ce scrie!
— Sună-l pe inginer.
Și am închis.
Problemele începuseră cu aproape un an înainte.
O fisură apăruse lângă ușa dinspre terasă.
Radu o văzuse și spusese:
— Se repară cu puțin glet.
N-a fost glet.
După câteva luni apăruseră alte fisuri. Apoi umezeală în subsol.
Eu chemasem un specialist.
Raportul preliminar nu spunea că vila urma să se prăbușească. Spunea ceva suficient de rău: drenajul fusese executat prost, terasa avea probleme de hidroizolație, iar o parte dintre lucrările exterioare necesitau intervenții serioase.
Reparațiile urmau să coste mult.
Îi arătasem lui Radu estimarea.
— Rezolvăm la primăvară, spusese.
— Cu ce bani?
— Elena, nu începe.
Apoi pusese raportul într-un sertar.
Și uitase de el.
Eu nu.
Mai ales după ce am discutat cu avocatul.
De aceea, când Radu venise la divorț hotărât să păstreze vila, nu încercasem să-l opresc.
Avocații stabiliseră clar cine prelua proprietatea și obligațiile aferente, iar transferurile fuseseră făcute conform acordului.
Nu-i ascunsesem nimic.
Nu falsificasem nimic.
Nu-l păcălisem cu nimic.
Pur și simplu îl lăsasem să aleagă.
Iar Radu alesese exact cum trăise întotdeauna:
după aparențe.
Două ore după primul telefon, mă sună din nou.
— Șaptezeci și opt de mii de euro?!
Nu spuse nici măcar bună ziua.
— Asta era estimarea maximă de atunci.
— Și tu știai!
— Da.
— Cum poți să fii atât de calmă?!
— Pentru că eu am intrat la divorț știind ce semnez.
Replica îl lovi.
— M-ai nenorocit.
Atunci mi-am pierdut răbdarea.
— Nu. Oprește-te.
Am pus ceașca pe masă.
— Tu ai cerut casa. Tu ai cerut mașina. Tu ai vrut mobilierul. Avocatul meu a citit obligațiile în fața ta și te-a întrebat dacă ai înțeles.
— Pentru că am crezut…
— Exact.
Am făcut o pauză.
— Ai crezut că dacă obiectul e scump, înseamnă automat că ai câștigat.
N-a mai spus nimic.
— Ai vrut să ieși din căsnicia noastră cu trofeele, Radu. Acum sunt ale tale.
Am închis.
Și de data aceea nu am mai râs.
Nu mai simțeam nevoia.
Apartamentul meu avea 54 de metri pătrați.
Vila avusese aproape 300.
Și totuși, în apartamentul acela mic am descoperit cât de puțin îmi trebuia ca să fiu fericită.
O masă lângă fereastră.
O canapea comodă.
Câteva plante.
Cafeaua de dimineață.
Și liniște.
Mai ales liniște.
Într-o seară mi-am deschis laptopul și am găsit un folder pe care nu-l mai accesasem de aproape trei ani.
ELENA – DESIGN INTERIOR.
Înăuntru erau proiectele mele.
Schițe.
Randări.
Idei.
Cursurile pe care le făcusem seara, pe ascuns, în timp ce Radu îmi spunea:
— La vârsta ta încă te mai joci cu asta?
Am deschis prima schiță.
Apoi pe a doua.
Și mi-am spus:
De ce nu?
Am început modest.
O prietenă voia să-și renoveze apartamentul.
Apoi sora ei.
Apoi cineva m-a recomandat unui cabinet stomatologic.
După aceea a venit primul proiect mare.
Am muncit enorm.
Nu m-am îmbogățit peste noapte.
N-am devenit „femeie de succes” într-o lună.
Au existat facturi pe care le-am plătit în ultima zi, clienți care s-au răzgândit și seri în care am lucrat până la două dimineața.
Dar fiecare leu câștigat era al meu.
Fiecare decizie era a mea.
Și fiecare dimineață începea fără să-mi spună cineva ce viață trebuia să afișăm în fața altora.
Despre Radu aflam lucruri fără să întreb.
La început încercase să păstreze totul.
Vila.
Mașina.
Aparențele.
Doar că aparențele costau.
A renunțat primul la mașină.
Câteva luni mai târziu a pus casa la vânzare.
Prețul cerut era absurd.
N-a venit nimeni.
L-a redus.
Apoi iar.
În cele din urmă a găsit cumpărători care au acceptat proprietatea după ce problemele au fost evaluate și prețul renegociat.
Nu l-am sunat.
Nu m-am bucurat.
Pur și simplu mi-am continuat viața.
Aproape doi ani mai târziu, firma mea avea patru angajați.
Într-o luni dimineață, colega mea îmi puse pe birou un dosar.
— Avem o solicitare nouă. Casă mare, renovare aproape completă. Clienții vor să înceapă repede.
Am deschis documentele.
Și am încremenit.
Adresa.
Am citit-o din nou.
— E vreo problemă? mă întrebă ea.
Am privit fotografiile proprietății.
Poarta.
Fațada.
Terasa.
Scara din marmură.
Casa mea.
Sau, mai corect spus, casa care fusese cândva a mea.
— Nu, am spus. Merg eu la prima întâlnire.
Două zile mai târziu am oprit mașina în fața porții.
Pentru câteva secunde n-am coborât.
Mă așteptam să simt ceva.
Furie.
Regret.
Dor.
Nimic.
Am intrat.
Noii proprietari erau un cuplu cu doi copii.
M-au primit bucuroși și au început să-mi arate ce voiau să schimbe.
— Aici vrem ceva mai cald, spuse femeia, oprindu-se în living. Casa e frumoasă, dar…
Ezită.
— Dar ce?
— Nu știu cum să explic. E foarte luxoasă și totuși pare rece. Parcă a fost făcută ca să impresioneze, nu ca să locuiască cineva în ea.
Am privit candelabrul.
Canapeaua.
Marmura.
Peretele unde Radu își expusese colecția de ceasuri.
Și am zâmbit.
— Înțeleg perfect.
Am început să măsor camera.
În fostul nostru dormitor, noii proprietari voiau o cameră pentru fiica lor.
În biroul lui Radu urma să fie o bibliotecă.
Terasa avea să fie refăcută.
Mobilierul pe care el se luptase să-l păstreze urma să dispară aproape în întregime.
La un moment dat, proprietara mă întrebă:
— Dumneavoastră ați mai lucrat cu o casă de genul acesta?
Am privit încă o dată în jur.
— Da. Pot spune că o cunosc destul de bine.
N-am explicat mai mult.
Nu era nevoie.
Când am terminat prima vizită, am ieșit pe alee.
M-am oprit exact în locul în care, cu doi ani înainte, îmi târâsem singurul troler prin ploaie.
Atunci Radu stătuse în prag cu cheile în mână.
El avea vila.
Mașina.
Mobilierul.
Tot ce putea fi fotografiat, evaluat sau trecut într-un contract.
Eu aveam un troler.
Și plecasem convinsă că, pentru prima dată după doisprezece ani, nu pierdusem nimic.
Telefonul vibră.
Era un mesaj de la colega mea:
„Clienții au confirmat. Vor să lucrăm cu noi.”
Am privit casa încă o dată.
Apoi am plecat.
Nu aveam nevoie să aflu unde locuia Radu.
Nu aveam nevoie să-i văd fața.
Și nici să-i demonstrez că eu câștigasem.
Pentru că înțelesesem, în sfârșit, ceva ce el nu înțelesese niciodată:
poți avea cea mai mare casă de pe stradă și totuși să fii prizonierul ei.
Iar uneori femeia care pleacă prin ploaie cu un singur troler nu pleacă fără nimic.
Pleacă luând cu ea singurul lucru pe care nimeni nu i-l mai poate lua: propria viață.