Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi dimineață, Daniela a început să caute un cămin pentru mama ei.
Nici măcar nu mai discuta cu mine.
Stătea în sufragerie, cu telefonul la ureche, și întreba:
— Aveți personal permanent?
Pauză.
— Și pentru persoane care au avut AVC?
Altă pauză.
— Cât costă pe lună?
Tanti Elisabeta stătea în fotoliu și asculta.
Nu spunea nimic.
Eu treceam pe lângă ele ca o străină.
După răspunsul lui Cătălin din noaptea precedentă, nici nu mai aveam puterea să mă cert.
„Nu știu, Mirela.”
Două cuvinte.
Atât îi trebuiseră ca să facă praf cinci ani.
La prânz i-am pregătit soacrei supa.
Am pus-o în fața ei.
— Aveți grijă, e fierbinte.
— Mulțumesc.
Atât.
Nu „Mirela”.
Nu „mamă”.
Nu „stai puțin”.
Nici ea nu mă apăra.
Poate nu mai putea.
Poate boala o făcea să nu înțeleagă ce se întâmpla.
Încercam să-mi spun asta.
Dar tot mă durea.
Daniela a rămas la noi și în ziua următoare.
A căutat acte.
A făcut liste.
A sunat la încă două cămine.
Eu continuam să caut cei o mie de lei.
Nu pentru bani.
Pentru mine.
Am golit sertare.
Am verificat genți.
Cutii.
Dulapuri.
Buzunarele hainelor.
Inclusiv locurile în care știam că tanti Elisabeta mai ascunsese lucruri.
Nimic.
În a doua după-amiază, Daniela a intrat în camera soacrei mele și a început să sorteze haine.
— Ce faci? am întrebat.
— Pregătesc ce îi trebuie dacă găsim loc.
N-am răspuns.
A scos din dulap o sacoșă cu haine pe care Elisabeta le numea „bune”.
Lucruri vechi pe care nu le mai purta, dar pe care nu ne lăsa să le aruncăm.
Daniela a scos un halat gros.
— Ăsta poate să rămână.
L-a împăturit.
Apoi s-a oprit.
— Ce naiba e aici?
A pipăit partea dinăuntru.
Materialul avea o umflătură ciudată.
A întors halatul.
Pe interior exista un buzunar mic, cusut de mână.
Daniela a băgat două degete în el.
A scos niște bancnote împăturite.
Am rămas în ușă.
Le-a numărat.
O dată.
A doua oară.
Exact o mie de lei.
În cameră s-a făcut liniște.
Tanti Elisabeta s-a uitat spre bani.
Apoi și-a dus mâna la frunte.
— Acolo i-am pus?
Daniela n-a răspuns.
— Mamă?
— Mi-era frică să nu-i pierd.
S-a uitat spre mine.
— I-am ascuns bine.
Apoi, după câteva secunde:
— Am uitat.
Eu mă uitam numai la Daniela.
Așteptam.
Nu știu de ce.
Poate pentru că încă mai credeam că există o propoziție care putea repara măcar o parte din ce făcuse.
Daniela a pus banii pe comodă.
S-a întors spre mine.
— S-au găsit.
Atât.
Am așteptat.
— Și?
S-a încruntat.
— Și ce?
— Atât ai de spus?
— Ce vrei să spun?
Am râs.
Nu-mi venea să cred.
— Acum două zile ai intrat în casa mea și m-ai acuzat că am furat pensia mamei tale.
— Am spus că lipseau bani.
— Ai spus că numai eu umblu cu pensia ei.
— Pentru că este adevărat.
— Ai spus că dacă dispar bani azi, mâine poate dispărea altceva.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Mirela, eram speriată pentru mama.
— Și acum?
— Acum s-au găsit.
— Exact.
Am făcut un pas spre ea.
— La ea.
Daniela și-a coborât privirea.
— Bine. Am tras concluzia greșită.
— Nu.
M-am uitat direct la ea.
— M-ai făcut hoață.
— Nu am folosit cuvântul ăsta.
— N-a fost nevoie.
Cătălin apăruse în prag.
Probabil auzise.
M-am întors spre el.
— Acum știi?
A încremenit.
— Mirela…
— Te-am întrebat dacă acum știi că nu am luat banii.
— Da.
— Foarte bine.
A venit spre mine.
— Știu că te-am rănit.
— Nu.
— Ba da.
— Nu cred că înțelegi.
— Am fost prins la mijloc.
Am simțit cum mă cuprinde din nou furia.
— Între cine?
— Între tine și sora mea.
— Nu.
Am dat din cap.
— Ai fost între adevăr și lașitate.
Daniela a intervenit:
— Nu-l băga pe Cătălin în asta.
M-am întors spre ea.
— El s-a băgat singur când a decis că nu știe dacă soția lui este hoață.
Cătălin a ridicat vocea:
— Am spus că nu știu pentru că nu știam unde erau banii!
— Nu trebuia să știi unde erau.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Trebuia să știi cine sunt eu.
A tăcut.
De data aceea nu mai aveam nevoie de răspuns.
În săptămânile următoare, Daniela a continuat demersurile pentru cămin.
Nu m-am opus.
Nu pentru că voiam s-o dau pe tanti Elisabeta afară.
Ci pentru că începusem să înțeleg că nu mai puteam duce singură totul.
După al doilea AVC avea nevoie de tot mai multă supraveghere.
Uneori se trezea noaptea și nu știa unde este.
Alteori ascundea medicamentele.
Începuse să uite dacă mâncase.
Iar eu eram obosită.
Mai obosită decât îmi permisesem vreodată să recunosc.
Când s-a găsit un loc potrivit, Daniela a venit s-o ia.
Am pregătit hainele soacrei mele.
Medicamentele.
Papucii.
Halatul acela.
Când l-am luat în mână, am simțit buzunarul cusut pe interior.
M-am oprit.
O mie de lei.
Atât fusese nevoie.
Nu ca să descoperim cine era hoțul.
Ci ca să descopăr câtă încredere exista, de fapt, în mine.
Tanti Elisabeta stătea pe marginea patului.
— Plec?
— Da, mamă.
— Unde?
— Într-un loc unde o să aveți oameni care să vă ajute permanent.
S-a uitat la mine.
— Tu nu vii?
Întrebarea m-a surprins.
— O să vin să vă văd.
A dat din cap.
Apoi a privit spre mâinile mele.
— Tu mi-ai făcut baie.
Mi s-a strâns gâtul.
— Da.
— Mult timp.
— Mult timp.
Pentru o clipă am crezut că urma să spună altceva.
Poate că își amintea.
Poate că înțelegea.
Dar Daniela a intrat.
— Mamă, hai. Ne așteaptă.
Elisabeta s-a ridicat încet.
Am ajutat-o să-și pună paltonul.
Din obișnuință.
Ultima dată.
După ce au plecat, casa a devenit nefiresc de liniștită.
Cătălin a intrat în sufragerie.
— Poate o să fie mai bine pentru toată lumea.
— Poate.
— Mirela…
M-am uitat la el.
— Ce?
— Cât timp o să mă pedepsești?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Tu crezi că asta fac?
— Abia vorbești cu mine.
— Pentru că nu știu ce să-ți spun.
— Mi-am cerut scuze.
— Mi-ai spus că ai fost prins la mijloc.
— Bine. Am greșit.
— Știi care este problema?
A oftat.
— Spune.
— Dacă Daniela mă acuza că am spart o cană, puteai să nu știi.
M-am apropiat de el.
— Dacă mă acuza că am uitat să plătesc o factură, puteai să nu știi.
Am făcut o pauză.
— Dar ea te-a întrebat, practic, dacă femeia cu care trăiești este capabilă să fure pensia unei bătrâne bolnave pe care o îngrijește de cinci ani.
Cătălin și-a coborât privirea.
— Iar tu nu ai știut.
N-a mai spus nimic.
Am continuat să merg la tanti Elisabeta.
La început de două ori pe săptămână.
Apoi o dată.
Îi duceam fructe.
Uneori griș cu lapte.
Crema pe care o folosea pentru mâini.
Stăteam lângă ea.
Dar ceva se schimbase.
— Mulțumesc, Mirela, îmi spunea.
Politicos.
Ca unui musafir.
Uneori mă întreba de copii.
Alteori nu-și amintea că fusesem la ea cu trei zile înainte.
Nu o mai luam personal.
Boala îi lua bucăți din memorie.
Dar mie nu boala ei îmi luase ceva.
Familia ei o făcuse.
Într-o duminică, după ce m-am întors de la cămin, Cătălin mă aștepta în bucătărie.
— Cum a fost mama?
— Bine.
— Te-a recunoscut?
— Da.
A tăcut.
Apoi:
— Mai suntem bine noi?
M-am uitat la el.
Nu știam ce răspuns voia.
Adevărul era că încă îl iubeam.
Dar nu-l mai priveam la fel.
Înainte de cei o mie de lei, dacă cineva mi-ar fi spus că toată lumea se va întoarce împotriva mea, aș fi răspuns:
„Cătălin nu.”
După seara aceea nu mai puteam spune asta.
— Nu știu, Cătălin.
A ridicat ochii.
A recunoscut imediat cuvintele.
Aceleași două pe care mi le spusese el.
— Mirela…
— Nu le spun ca să te rănesc.
M-am așezat.
— Chiar nu știu.
Și pentru prima dată cred că a înțeles.
Nu cei o mie de lei ne făcuseră rău.
Banii fuseseră găsiți.
Acuzația putea fi retrasă.
Daniela putea, într-o zi, să-și ceară scuze.
Dar încrederea nu se găsește într-un buzunar cusut într-un halat.
Au trecut luni.
Eu și Cătălin am rămas împreună.
Dar lucrurile s-au schimbat.
Nu mai accept să fiu omul care trebuie să ducă totul pentru toată lumea.
Cătălin merge acum mai des la mama lui.
Daniela vine și ea.
Iar când este nevoie de ceva, nu mai presupune nimeni automat că „Mirela rezolvă”.
Poate asta trebuia să fac cu mult timp înainte.
Ultima dată când am vizitat-o pe tanti Elisabeta, m-a prins de mână înainte să plec.
— Mirela?
— Da, mamă?
M-a privit mult.
— Eu am ascuns banii, nu?
Am simțit un nod în gât.
— Da.
— Și am uitat.
— Da.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Te-au certat din cauza mea?
M-am așezat lângă ea.
— Nu vă mai gândiți la asta.
Mi-a strâns degetele.
— Tu ai fost bună cu mine.
De data asta n-am reușit să răspund imediat.
Pentru că asta fusese tot ce aș fi vrut să aud în seara în care dispăruseră banii.
Nu mulțumiri pentru cinci ani.
Nu recunoștință pentru nopțile nedormite.
Doar ca cineva din familia aceea să spună:
„Mirela nu ar face asta.”
Banii s-au găsit după două zile.
Încrederea, însă, a avut nevoie de mult mai mult timp.
Și unele lucruri, chiar dacă le ierți, nu se mai întorc niciodată exact la locul lor.