Ion și Maria s-au întors surprinși.
Un bărbat în jur de șaizeci de ani se apropia grăbit de ei.
Purta o cămașă albă simplă și o șapcă bleumarin.
În spatele lui mergea managerul hotelului, vizibil agitat.
— Dumneavoastră sunteți cei care au fost rugați să plece? a întrebat omul.
Ion a dat din cap.
— Am intrat din greșeală. Nu-i nicio problemă.
Bărbatul i-a privit câteva secunde.
Apoi a observat prosopul vechi împăturit sub brațul Mariei și ochii ei încă umezi.
— Este o problemă, a spus calm.
Managerul a încercat să intervină:
— Domnule, sunt regulile hotelului…
— Regulile hotelului nu includ umilirea oamenilor.
S-a făcut liniște.
Omul s-a întors spre Ion și Maria.
— Eu sunt proprietarul acestui hotel.
Maria a rămas fără cuvinte.
— Și vreau să vă invit să rămâneți.
— Nu avem bani pentru șezlonguri, a spus Ion imediat.
— Nu v-am întrebat dacă aveți bani.
Apoi a zâmbit.
— V-am întrebat dacă acceptați invitația mea.
Maria a început să plângă.
Pentru prima dată după incident.
Dar de data aceasta nu de rușine.
Au fost conduși pe plajă.
Au primit două șezlonguri chiar lângă apă.
O umbrelă.
Apă rece.
Și un prânz din partea casei.
Ion era complet copleșit.
— De ce faceți toate astea?
Bărbatul a privit marea câteva clipe.
— Pentru că acum treizeci de ani, părinții mei erau exact ca dumneavoastră.
Maria și-a dus mâna la gură.
— Și cineva i-a ajutat când aveau nevoie. N-am uitat niciodată asta.
În zilele următoare, cei doi au devenit cunoscuți pe plajă.
Personalul îi saluta.
Turiștii vorbeau cu ei.
Iar oamenii care râseseră de ei în prima zi evitau acum să-i privească în ochi.
În ultima seară, proprietarul hotelului a venit să-și ia rămas bun.
Maria i-a oferit o felie din prăjitura cu nucă făcută de acasă.
— Este tot ce avem.
Omul a luat-o cu respect.
— Este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit.
Înainte să plece, Maria s-a apropiat de mal.
Valurile îi atingeau gleznele.
Soarele cobora încet peste mare.
— Acum pot să plec liniștită, a șoptit.
Ion a râs.
— Mai avem mulți ani până atunci.
Ea i-a strâns mâna.
— Poate.
Apoi a privit încă o dată orizontul.
Visul pentru care economisise doi ani întregi se împlinise.
Dar nu marea fusese cel mai frumos lucru pe care îl descoperise.
Ci faptul că, într-o lume în care unii judecă după haine, există încă oameni care văd sufletul înaintea portofelului.
Iar în acea seară, marea chiar a fost a tuturor.