Când tata a bătut la ușa apartamentului nostru, nici măcar nu s-a obosit să salute.
A intrat încet, privind în jur cu un aer de superioritate.
Mobilă simplă.
O bucătărie mică.
O masă din lemn.
Două căni de cafea lăsate în chiuvetă.
A zâmbit ironic.
— Deci aici locuiește fiica mea…
Radu s-a apropiat calm și i-a întins mâna.
— Bună ziua.
Tata nici măcar n-a încercat să i-o strângă.
— Tu ești bărbatul care a profitat de naivitatea fiicei mele?
— Nu. Sunt bărbatul care o respectă.
— Respect? a râs tata. Știi măcar cine este? Știi ce avere va moșteni? Știi câte oportunități ai pierdut alegând viața asta?
Radu nu și-a schimbat expresia.
— Știu doar că Ana este un om extraordinar. Restul nu mă interesează.
— Sigur că nu, a spus tata batjocoritor. Toți spuneți asta până apar banii.
Am vrut să intervin.
Radu mi-a atins ușor mâna.
— Lasă-mă pe mine.
S-a apropiat un pas de tata.
— Pot să vă pun o întrebare?
— Nu mă interesează întrebările tale.
— Îl mai țineți minte pe Andrei Popescu?
Pentru prima dată, tata a rămas nemișcat.
Chipul i s-a schimbat complet.
— De unde… de unde știi numele acesta?
— Pentru că este tatăl meu.
În cameră s-a făcut liniște.
Tata s-a așezat încet pe un scaun.
Parcă îmbătrânise în câteva secunde.
— Nu… nu se poate…
— Ba da.
Radu a continuat cu aceeași voce calmă.
— Cu douăzeci de ani în urmă erați parteneri de afaceri. I-ați promis că veți construi ceva împreună. În schimb, ați trecut toate contractele pe firma dumneavoastră și l-ați lăsat fără nimic.
Tata și-a acoperit fața cu palmele.
— Lucrurile au fost mai complicate…
— Poate.
Dar eu eram copilul care îl vedea pe tata plecând dimineața la cinci și întorcându-se noaptea după ce spăla hale și depozite ca să ne putem permite o pâine.
Nu s-a plâns niciodată.
Nu v-a urât niciodată.
Mi-a spus doar să nu ajung vreodată un om care își construiește succesul pe suferința altuia.
Tata nu mai avea nicio replică.
Se uita când la mine, când la Radu.
Avea ochii umezi.
— Ana…
Am vrut să-ți ofer tot ce eu n-am avut.
— Dar ai uitat să mă întrebi ce îmi doresc eu.
A plecat fără să spună altceva.
Pentru prima dată în viață, nu mai părea omul care controla totul.
Au trecut câteva săptămâni.
Într-o seară, cineva a sunat la ușă.
Era tata.
Avea în mână o mapă veche și un buchet simplu de flori.
Nu mai purta costumul impecabil cu care îl știam.
Părea doar… un tată obosit.
S-a uitat direct la Radu.
— Mi-ai spus un adevăr pe care l-am fugit o viață întreagă.
Apoi a deschis mapa.
Înăuntru erau documente.
— Astăzi am returnat familiei voastre partea care i-a fost luată tatălui tău. Era cel mai puțin pe care îl puteam face.
Radu a rămas fără cuvinte.
— Și mai vreau ceva, a continuat tata.
S-a întors spre mine.
Pentru prima dată în viața mea, l-am văzut îngenunchind.
— Iartă-mă, Ana.
Am vrut să-ți controlez viața fiindcă eram convins că doar eu știu ce este bine pentru tine.
Dar aproape te-am pierdut.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
M-am apropiat și l-am ridicat.
— Nu vreau un tată perfect.
Vreau doar un tată care să mă iubească fără condiții.
A izbucnit în plâns.
Radu s-a apropiat și i-a întins mâna.
De data aceasta, tata a strâns-o cu putere.
În ziua în care i-am cerut unui necunoscut să se căsătorească cu mine, credeam că fac cel mai nebunesc lucru din viața mea.
Abia mai târziu am înțeles adevărul.
Nu găsisem doar un soț.
Găsisem omul care avea să-mi arate că iubirea adevărată nu înseamnă control, avere sau orgoliu.
Înseamnă să ai lângă tine pe cineva care îți oferă libertatea de a fi tu însuți.
Și, uneori, asta valorează mai mult decât toate averile din lume.