Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Prima mașină s-a oprit chiar în fața porții.
În spatele ei au tras cele două camionete.
Otilia nu se mai mișca.
Iulia coborâse telefonul.
Tata se uita când la mașini, când la Victor.
— Nu se poate…, a repetat.
M-am întors spre el.
— Ce nu se poate?
N-a răspuns.
Portiera SUV-ului s-a deschis.
A coborât un bărbat de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat simplu, dar elegant.
Din camionete au coborât încă trei bărbați.
Unul avea o mapă sub braț.
Altul purta cască de protecție.
Bărbatul din SUV a venit direct spre Victor.
— Bună dimineața. Am ajuns mai devreme.
Victor a dat din cap.
— E în regulă.
Otilia a clipit.
— Vă cunoașteți?
Bărbatul s-a uitat spre ea.
— Sigur că da.
Apoi spre Victor.
— Începem cu parcela de sus sau mergem întâi la gater?
Nimeni din familia mea n-a mai spus nimic.
Eu m-am uitat la Victor.
— Ce parcelă?
El a rămas calm.
— Îți explic.
Otilia a râs scurt.
— Ce să explici?
S-a întors spre bărbat.
— Probabil îl confundați.
Omul a încruntat sprâncenele.
— Cu cine?
Otilia a arătat spre Victor.
— El lucrează pe aici.
Bărbatul a zâmbit.
— Da.
Otilia părea ușurată.
Numai că el a continuat:
— Într-un fel.
A întins mapa spre Victor.
— Am adus situația pentru exploatarea de luna viitoare și actele pentru extinderea halei. Mai trebuie semnătura ta.
Victor a luat mapa.
Tata s-a apropiat.
— Extinderea cărui gater?
Bărbatul s-a uitat spre clădirea din spatele nostru.
— Al acestuia.
Tata a devenit și mai palid.
— Dar gaterul este al companiei Carpatica Lemn.
— Corect.
— Și dumnealui ce legătură are?
Bărbatul a făcut o pauză.
Cred că abia atunci a înțeles că noi nu știam.
S-a uitat spre Victor.
Victor a oftat.
— Spune.
— Domnul Munteanu este unul dintre proprietari.
Am simțit că nu mai aud pădurea.
Nici motoarele.
Nici păsările.
Doar propoziția aceea.
Otilia a început să râdă.
— Proprietar?
Bărbatul a dat din cap.
— Da.
— La gaterul ăsta?
— Și la companie.
Otilia s-a uitat la geaca pătată de rășină.
La bocancii lui.
Apoi la plicul pe care îl aruncase la picioarele lui.
— Nu înțeleg.
Victor a răspuns:
— Nu e nimic complicat.
— Tu locuiești într-o baracă.
S-a uitat spre căsuță.
— Acolo.
— Temporar.
— Și lucrezi cu mâinile.
— Da.
— Atunci…
Victor a ridicat ușor din umeri.
— Faptul că dețin o parte dintr-o companie nu înseamnă că nu pot munci în propriul atelier.
Bărbatul de lângă el a intervenit:
— Victor este și inginer silvic. Supraveghează personal lucrările de aici.
Iulia și-a băgat telefonul în geantă.
Brusc nu mai avea nimic de filmat.
Tata s-a uitat la mine.
Eu nu-mi puteam lua ochii de la Victor.
— De ce nu mi-ai spus?
Victor a făcut un pas spre mine.
— Pentru că abia ne cunoșteam.
— Suntem căsătoriți.
— De ieri.
— Tocmai.
Am simțit cum începe să-mi crească furia.
Nu pentru că avea bani.
Pentru că încă o dată aflam că ceilalți știau lucruri despre viața mea înaintea mea.
— Elena…
— Cât de mult din ce mi s-a spus despre tine este adevărat?
— Aproape tot.
Am râs fără veselie.
— Locuiești aici?
— Da.
— Muncești aici?
— Da.
— Ai acceptat să te căsătorești cu o femeie pe care nu o cunoșteai?
A ezitat.
— Da.
— Atunci partea aia vreau s-o înțeleg.
Otilia și-a revenit prima.
A ridicat plicul de jos.
— Dacă știam…
M-am întors spre ea.
— Dacă știai ce?
A tăcut.
— Că are bani?
— Elena, nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai vrut să spui.
Iulia s-a apropiat.
— Hai să nu facem acum o dramă.
M-am uitat la ea.
Cu o zi înainte îmi filmase pantoful rupt.
Acum voia discreție.
— Plecați.
Otilia a clipit.
— Poftim?
— Toți trei.
Tata a făcut un pas spre mine.
— Elena…
— Tu rămâi.
Otilia s-a întors spre el.
— Cum adică rămâi?
— Vreau să vorbesc cu tata.
Apoi m-am uitat la ea.
— Fără tine.
Pentru prima dată, tata nu i-a cerut voie din