Andrei nu avea niciun plan.
Doar acel bilețel îngălbenit de vreme și dorința de a afla cine era femeia care îl lăsase în fața orfelinatului într-o noapte de iarnă.
În următoarele luni a bătut la zeci de uși.
A mers la primării, arhive și spitale.
De cele mai multe ori primea același răspuns.
— Îmi pare rău… nu avem astfel de informații.
Mulți i-au spus să renunțe.
— Au trecut peste douăzeci de ani, băiete. N-o mai găsești.
Dar Andrei nu putea renunța.
Nu voia răzbunare.
Nu voia bani.
Nu voia explicații complicate.
Voia doar să știe dacă fusese vreodată iubit.
Într-o zi, o fostă moașă care lucrase în maternitatea unde se născuse și-a amintit de o adolescentă care plângea fără oprire.
— Era foarte tânără… cred că o chema Alina. Repea întruna că nu are unde să meargă și că nu poate să-și crească băiețelul.
Pentru prima dată, Andrei simțea că are o urmă adevărată.
A pornit spre satul în care locuise fata.
A întrebat din poartă în poartă.
Unii ridicau din umeri.
Alții spuneau că nu-și mai amintesc.
Până când o bătrână l-a privit atent și i-a spus încet:
— Dacă o cauți pe Alina… locuiește la capătul uliței, în casa cu nucul mare.
Inima îi bătea atât de tare încât simțea că nu mai poate respira.
A ajuns în fața porții.
A ridicat mâna.
Și a bătut.
După câteva clipe, ușa s-a deschis.
În prag a apărut o femeie trecută de patruzeci de ani.
Când l-a privit, a încremenit.
Ochii ei s-au umplut instantaneu de lacrimi.
— Andrei…?
El a rămas fără cuvinte.
— De unde îmi știți numele?
Femeia și-a dus mâna la gură.
Începuse să tremure.
— Pentru că nu a existat o singură zi în care să nu mă gândesc la tine.
L-a poftit în casă.
Cu voce frântă, i-a povestit tot.
Avea doar șaptesprezece ani când l-a născut.
Fusese alungată de acasă.
Nu avea bani.
Nu avea serviciu.
Dormea prin magazii și pivnițe.
În noaptea în care l-a lăsat la orfelinat, credea că este singura șansă ca el să trăiască.
— În fiecare an m-am întors acolo…
Dar nimeni nu mi-a spus niciodată unde ești.
Am plecat de fiecare dată cu sufletul sfâșiat.
Andrei a tăcut mult.
Toată viața își imaginase clipa aceea.
Credea că va simți furie.
Dar în fața lui nu vedea un monstru.
Vedea o femeie care își purtase vina mai bine de douăzeci de ani.
S-a apropiat încet.
— Nu pot schimba trecutul…
Dar nici nu vreau să-mi trăiesc restul vieții fără să te cunosc.
Femeia a izbucnit în plâns.
L-a îmbrățișat pentru prima dată.
Iar după mai bine de douăzeci de ani, cuvântul „mamă” nu mai era doar un vis.
Era începutul unei noi vieți.