În dimineața următoare mi-am făcut bagajele.
Aveam primul zbor înapoi spre Germania.
Nu voiam să mai văd pe nimeni.
Nici pe Alina.
Nici pe Nicu.
Nici satul.
În timp ce închideam portbagajul mașinii, mama a ieșit în fugă din casă.
— Mihai!
Stai!
Ținea în mână un plic.
— A venit aseară… Alina l-a lăsat înainte să plece.
L-am luat fără chef.
Era scrisul ei.
L-am deschis.
„Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ai venit prea târziu.
Am așteptat aproape doi ani.
La început mă sunai zilnic.
Apoi din ce în ce mai rar.
În ultimele șapte luni n-am mai primit decât câteva mesaje.
Te întrebam când vii.
Îmi spuneai doar «curând».
Niciodată o dată.
Niciodată un plan.
Am aflat apoi că ți-ai schimbat numărul și nimeni nu mai știa nimic de tine.
Am crezut că ai ales altă viață.”
Am rămas nemișcat.
Mama m-a privit în tăcere.
— Ți-ai schimbat numărul?
Am închis ochii.
Da.
Telefonul îmi fusese furat pe șantier.
Îmi făcusem altă cartelă.
Crezusem că Alina primise noul număr de la mama.
Mama crezuse că îl primise direct de la mine.
O prostie.
O neînțelegere.
Dar una care ne costase totul.
Am continuat să citesc.
„Nicu nu te-a trădat.
El a încercat luni întregi să dea de tine.
A vorbit cu colegii tăi.
A sunat unde știa.
Nu te-a găsit.
Ne-am apropiat încet.
Nu pentru că te-am uitat.
Ci pentru că am crezut că tu ne uitaseși pe noi.”
Mi s-a făcut un nod în gât.
Mama a oftat.
— A venit și Nicu aseară.
N-a avut curaj să intre.
Mi-a spus doar atât:
«Spune-i lui Mihai că îmi pare rău. Dacă aș fi știut că vine, nunta nu mai avea loc.»”
Am privit lung spre lanul de porumb.
Undeva acolo zăcea inelul.
Nu mai avea nicio importanță.
Am plecat înapoi în Germania.
Nu pentru că îi uram.
Ci pentru că era prea târziu.
Au trecut cinci ani.
Într-o zi am primit o fotografie pe telefon.
Era trimisă de mama.
Alina și Nicu stăteau în fața casei lor.
Între ei alerga un băiețel.
Pe spatele fotografiei mama scrisese doar atât:
„Uneori oamenii nu se pierd pentru că nu se iubesc.
Se pierd pentru că o singură veste nu ajunge niciodată unde trebuie.”
Am închis fotografia.
Am zâmbit amar.
Viața mersese mai departe pentru toți.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, am înțeles că nu orice iubire se termină cu trădare.
Unele se termină pur și simplu… din cauza unui adevăr care a ajuns prea târziu.