Andrei a ajuns în aceeași după-amiază.
Nu mai era copilul care alerga desculț prin curte.
Crescuse.
Era mai înalt.
Mai tăcut.
M-a îmbrățișat strâns.
Mai strâns decât o făcuse vreodată.
— Bunicule…
Mi-a fost dor de tine.
Am zâmbit.
— Și mie.
În seara aceea am stat pe prispă.
Exact ca odinioară.
N-a vorbit aproape deloc.
Abia înainte de culcare mi-a spus încet:
— Bunicule…
Profesorul de română ne-a dat o compunere.
„Scrie despre locul unde ai fost cel mai fericit.”
Am crezut că o să scriu despre tabere.
Sau despre mare.
Dar mi-am dat seama că toate amintirile mele frumoase sunt aici.
Cu tine.
M-am uitat lung la el.
— Și de ce n-ai mai venit?
A plecat privirea.
— Credeam că o să fii supărat.
Și cu cât trecea timpul…
mi-era mai rușine.
Am rămas câteva clipe fără cuvinte.
Apoi m-am ridicat.
— Așteaptă aici.
Am urcat în pod.
Am luat cutia.
Praful se așternuse peste ea.
Am coborât încet.
Am pus-o în fața lui.
— Cred că acum e momentul.
A deschis-o curios.
A găsit praștia.
Lanterna.
Mașinuțele.
Colecția de pietre.
Și plicul.
L-a desfăcut cu mâinile tremurânde.
A citit încet.
La jumătatea scrisorii a început să plângă.
„Dragul meu Andrei,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că ai crescut suficient cât să înțelegi un lucru.
Bunicii nu numără zilele în care vii.
Numără zilele în care le este dor de tine.
N-am strâns jucăriile fiindcă m-am supărat.
Le-am strâns ca să te aștepte.
Așa cum te voi aștepta întotdeauna.
Indiferent cât va trece.
Cu drag,
Bunicul.”
Andrei a lăsat scrisoarea jos.
M-a îmbrățișat.
Plângea fără să poată spune nimic.
În dimineața următoare m-a trezit la cinci.
— Bunicule…
Mai știm să vedem Carul Mare?
Am râs.
— Nu se vede ziua.
Dar dacă ai răbdare până diseară…
ți-l arăt din nou.
În seara aceea am stat amândoi întinși pe pătură în curte.
Am ridicat mâna spre cer.
— Uite.
Cele șapte stele.
Le-a numărat încet.
Ca atunci când avea șase ani.
Și pentru o clipă…
am avut impresia că timpul se întorsese înapoi.
De atunci, Andrei nu mai vine doar vara.
Vine ori de câte ori poate.
Nu pentru internet.
Nu pentru telefon.
Ci pentru că a înțeles un adevăr pe care mulți îl descoperă prea târziu.
Copilăria nu se pierde când crești.
Se pierde atunci când uiți oamenii care au făcut-o frumoasă.