Haosul era și mai mare decât în restul casei.
Deschise frigiderul ca să înceapă inventarul alimentelor.
Atunci observă fotografiile lipite cu magneți.
În prima, Lucia zâmbea împreună cu cele șase fete pe plajă.
În alta, era într-un salon de spital, foarte slăbită, ținând-o în brațe pe micuța Lia.
Natalia simți cum i se strânge inima.
În acel moment privirea îi căzu pe o foaie îngălbenită, prinsă sub un magnet în formă de inimă.
Era scrisă de mână.
Primele cuvinte pe care le citi o făcură să încremenească.
Natalia desprinse cu grijă foaia de pe frigider.
Nu era o listă de cumpărături.
Era scrisul Luciei.
„Supă cu tăiței – când Carmen e supărată.
Piure cu chiftele – preferatul Roxanei.
Orez cu lapte – Isabela nu refuză niciodată.
Clătite cu gem – pentru zilele în care toate uită să zâmbească.”
În colțul paginii mai era o propoziție, scrisă cu litere tremurate:
„Dacă într-o zi eu nu voi mai fi, sper ca cineva să le iubească suficient încât să nu încerce să le schimbe cu forța.”
Natalia rămase nemișcată câteva clipe.
Apoi împături foaia cu grijă și o puse la loc.
În loc să înceapă cu mopul și detergentul, scoase o oală mare și aprinse aragazul.
Peste puțin timp, în toată casa se răspândea mirosul unei supe fierbinți.
Prima coborî Ioana.
Se opri în ușa bucătăriei.
— Cine gătește?
— Eu.
— Pentru cine?
— Pentru cine îi este foame.
Fetița ezită.
— Pot… să gust?
Natalia îi întinse o farfurie fără să spună altceva.
Ioana se așeză la masă și începu să mănânce încet.
Câteva minute mai târziu apăru și Lia.
După ea gemenele.
Apoi Isabela.
În cele din urmă coborâră și Roxana și Carmen.
Nimeni nu vorbea.
Se auzea doar zgomotul lingurilor.
Sus, în birou, Andrei privea imaginile de pe camerele de supraveghere.
Nu-i venea să creadă.
Pentru prima dată după multe luni, cele șase fete stăteau împreună la aceeași masă.
Fără țipete.
Fără certuri.
Fără scandal.
În zilele care au urmat, Natalia nu încercă niciodată să le dea ordine.
Nu le spuse ce au voie și ce nu au voie.
Pur și simplu făcea ceea ce promisese.
Curăța.
Spăla.
Gătea.
Repara jucăriile stricate.
Într-o dimineață găsi un ursuleț fără un ochi.
Îl cususe în liniște.
Seara, ursulețul dispăruse.
A doua zi îl văzu în brațele Liei.
În altă zi, gemenele îi aduseră o păpușă ruptă.
— Poți s-o faci iar frumoasă?
— Pot încerca.
Au privit-o în tăcere cum cosea rochița păpușii.
Pentru prima dată nu încercară să-i facă vreo farsă.
Cea mai greu de apropiat rămase Carmen.
Într-o seară, Natalia o găsi singură în bucătărie.
Fata plângea.
— Toate pleacă… șopti ea.
Natalia nu răspunse imediat.
— Cine?
— Toate femeile.
Mama…
Bonele…
Toate.
Natalia se așeză lângă ea.
— Mama ta nu a plecat pentru că a vrut.
Carmen izbucni în plâns.
În acel moment apăru și Andrei.
Își privi fiica câteva secunde.
Apoi, pentru prima dată după moartea Luciei, îngenunche în fața ei.
— Iartă-mă…
Fata îl privi uimită.
— Am crezut că dacă nu vorbim despre mama voastră o să doară mai puțin.
Am greșit.
Ne-a durut și mai tare.
Carmen se aruncă în brațele lui.
Celelalte fete veniră una câte una.
În mijlocul bucătăriei, familia care trăise luni întregi ca niște străini începu, în sfârșit, să plângă împreună.
După aproape două luni, casa nu mai semăna deloc cu locul în care Natalia intrase pentru prima dată.
Desenele de pe pereți dispăruseră.
Florile din grădină înfloriseră din nou.
Râsetele copiilor se auzeau aproape în fiecare zi.
Într-o seară, după ce fetele adormiseră, Andrei îi întinse Nataliei un plic.
— Sunt salariile pe următoarele trei luni.
Ea îl împinse ușor înapoi.
— Îl iau la sfârșitul lunii, ca întotdeauna.
Andrei zâmbi pentru prima dată după multă vreme.
— Și… o să plecați?
Natalia privi spre frigider.
Lista Luciei era încă acolo.
— Nu încă.
Mai este cineva care are nevoie de mine.
Au trecut lunile.
Andrei nu a mai căutat nicio bonă.
Nu pentru că nu și-ar fi permis.
Ci pentru că înțelesese ceva.
Copiii lui nu avuseseră nevoie de încă o angajată.
Avuseseră nevoie de un om care să le ofere răbdare atunci când nu mai aveau încredere în nimeni.
Într-o dimineață, Carmen îi întinse Nataliei o felicitare desenată de toate cele șase surori.
Pe prima pagină scria simplu:
„Bine ai rămas acasă.”
Natalia simți cum i se umezesc ochii.
Nu mai era femeia de serviciu venită pentru câteva ore.
Nu mai era „numărul treizeci și opt”.
Era omul care adusese din nou liniștea într-o casă în care durerea vorbise prea mult timp mai tare decât iubirea.