Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu nu-și mai lua ochii de la plic.
Cu câteva clipe înainte fusese sigur pe el. Acum își strângea maxilarul și se uita la Mariana ca și cum ar fi vrut s-o oprească doar din priviri.
— Ce ai acolo? am întrebat.
Fiica mea și-a șters repede obrazul.
— Ceva ce trebuia să fac de mult, tată.
— Mariana, pune plicul înapoi în geantă, a spus Radu.
Tonul lui era jos, dar poruncitor.
Exact același ton cu care o trimisese la bucătărie.
Mariana a tresărit.
Atunci am înțeles.
Nu era vorba despre vase.
Nu era vorba despre masa de duminică.
Așa trăia fiica mea.
— Deschide-l, i-am spus.
Radu s-a ridicat.
— Nu vă privește.
M-am uitat direct la el.
— Dacă fiica mea tremură când îi vorbești, mă privește.
Mariana a desfăcut plicul.
Înăuntru erau mai multe documente.
— Sunt actele de divorț, a spus.
Radu a rămas nemișcat.
Eu la fel.
— De când le ai? am întrebat.
— De aproape șapte luni.
Șapte luni.
Fiica mea își pregătea plecarea de șapte luni și eu nu știam nimic.
— De ce nu mi-ai spus?
Mariana și-a coborât privirea.
— Pentru că mi-era rușine.
— Rușine de ce?
— Că am ajuns așa.
Mi s-a rupt inima.
M-am apropiat de ea.
— Uită-te la mine. Nu tu trebuie să-ți fie rușine.
Radu a râs nervos.
— Foarte frumos. Acum eu sunt monstrul.
Mariana s-a întors spre el.
Și pentru prima dată în seara aceea, vocea ei nu mai tremura.
— Nu. Ești bărbatul care mi-a spus ani întregi că fără el nu sunt în stare de nimic.
Radu a încremenit.
— Mi-ai controlat fiecare ban. Trebuia să-ți explic de ce cumpăr haine copiilor. Dacă mergeam la mama cât încă trăia, mă sunai până mă întorceam. Dacă ieșeam cu o prietenă, făceai scandal.
— Pentru că aruncai banii!
— Erau și banii mei, Radu. Munceam.
— Cât? a râs el. Salariul tău nici măcar…
Am lovit masa cu palma.
— Ajunge!
S-a făcut liniște.
Matei se uita speriat.
M-am aplecat spre el.
— Du-te puțin cu sora ta în camera de lângă, bine?
Copiii au plecat.
Abia după ce ușa s-a închis, m-am întors spre ginerele meu.
— Acum continuă, Mariana.
Fiica mea a respirat adânc.
— La început n-a fost așa. Sau poate eu n-am văzut. Îmi spunea că el se pricepe mai bine la bani. Că el știe ce e bine pentru familie. Apoi a început să hotărască tot.
A privit spre farfuria ei rămasă pe masă.
— Inclusiv când mănânc.
Mi-am simțit pumnii strângându-se.
— De ce nu ai venit la mine?
— Am vrut.
— Și?
Ochii i s-au umplut din nou.
— De fiecare dată îmi spunea că o să râdă lumea de mine. Că am doi copii și n-o să mă descurc. Că o să ajung o povară pentru tine.
Am privit spre Radu.
— I-ai spus asta?
— Am încercat să-mi țin familia unită.
— Nu. Ai încercat s-o faci să creadă că n-are unde pleca.
Mariana și-a strâns actele la piept.
— Dar am început să pun bani deoparte. Puțin câte puțin. Mi-am făcut copii după documente. Am vorbit cu un avocat.
Radu a izbucnit:
— Pe ascuns!
Mariana s-a întors spre el.
— Da. Pe ascuns. Pentru că în propria mea căsnicie ajunsesem să-mi fie frică să-ți spun că vreau să plec.
Asta l-a redus la tăcere.
Pentru prima dată, am văzut altceva în ochii fiicei mele.
Nu frică.
Hotărâre.
— Voiam să mai aștept, a continuat ea. Să strâng suficienți bani pentru o chirie. Să găsesc momentul potrivit pentru copii.
Am întins mâna spre ea.
— Nu mai ai nevoie de chirie.
Mariana m-a privit.
— Tată…
— Camera ta este tot acolo.
A început să plângă.
— Suntem trei.
— Atunci deschidem încă două camere.
— Nu vreau să fiu o povară.
Am simțit o furie cum rar mai simțisem.
Nu pe ea.
Pe omul care reușise s-o facă să creadă asta.
— Mariana, casa asta a fost a mamei tale și este și a ta. Nu vii aici ca povară.
Am arătat spre podea.
— Vii acasă.
Radu și-a luat geaca de pe spătar.
— Perfect. Dacă asta vreți, plecăm.
Mariana s-a uitat la el.
— Nu.
— Cum adică?
— Tu pleci.
Radu a râs.
— Copiii vin cu mine.
Mariana a pălit.
M-am apropiat.
— Copiii rămân cu mama lor în seara asta. Ce urmează se stabilește cum trebuie, nu prin porunci la masa mea.
— Nu aveți dreptul să-mi spuneți ce să fac!
— În căsnicia voastră, nu. În casa mea, da.
Am mers până la ușă și am deschis-o.
Aerul rece a intrat în hol.
— Pleacă.
Radu s-a uitat la Mariana.
Probabil aștepta să intervină.
Să-l urmeze.
Să-și ceară scuze.
Așa cum făcuse de atâtea ori.
— Mariana?
Ea nu s-a mișcat.
— Ai auzit ce a spus tata.
Radu a rămas cu privirea asupra ei.
— O să regreți.
Mariana a respirat adânc.
— Poate. Dar măcar va fi alegerea mea.
A luat geaca și a ieșit.
Am închis ușa.
Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi nu a vorbit.
Apoi Mariana și-a acoperit fața cu mâinile.
Am luat-o în brațe.
— Iartă-mă, tată.
— Pentru ce?
— Că n-am spus nimic.
Am strâns-o și mai tare.
— Eu ar trebui să-mi cer iertare că n-am văzut.
În seara aceea nu am rezolvat totul.
Nici nu avea cum.
Urmau avocatul, discuțiile despre copii, lucrurile rămase în apartament și multe zile grele.
Dar un lucru se schimbase.
Mariana nu mai era singură.
După un timp, Matei și sora lui s-au întors în sufragerie.
Băiatul s-a uitat spre ușă.
— Tata a plecat?
Mariana a îngenuncheat lângă el.
— Da.
— Și noi?
Fiica mea a ezitat.
Eu am răspuns:
— Voi rămâneți aici cât aveți nevoie.
Matei s-a uitat spre mama lui.
— Și mami?
— Mai ales mami.
Atunci copilul a zâmbit.
Am observat farfuria Marianei pe masă.
Mâncarea era rece.
Am luat-o și am mers în bucătărie.
— Tată, lasă, nu-mi mai este foame.
M-am oprit.
Aceleași cuvinte despre care vorbise Matei.
M-am întors spre ea.
— Ba mănânci.
Pentru o clipă s-a speriat.
Apoi am zâmbit.
— Dar de data asta mănânci cu noi.
Am încălzit friptura și cartofii.
Am pus din nou farfuria în fața ei.
Nimeni nu s-a atins de mâncare.
Mariana s-a uitat nedumerită în jur.
— Ce faceți?
Matei a răspuns primul:
— Te așteptăm pe tine, mami.
Ochii fiicei mele s-au umplut de lacrimi.
A luat furculița.
A gustat prima.
Abia atunci am început și noi să mâncăm.
Era un gest mic.
O simplă masă de duminică.
Dar pentru Mariana însemna ceva ce uitase de mult:
că avea dreptul să stea la masă.
Că avea dreptul să spună „nu”.
Că avea dreptul să aleagă.
Și, mai ales, că avea unde să se întoarcă.
În seara aceea, fiica mea nu și-a părăsit familia.
S-a întors la ea.