Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În noaptea aceea, nimeni n-a mai dormit.
Daniel și-a luat o pătură și s-a așezat în fotoliul de lângă fereastră. Eu am rămas pe marginea patului, încă în rochia de mireasă, privind când la verighetă, când la el.
Cu numai câteva ore înainte dansaserăm înconjurați de familie și prieteni.
Acum ne era teamă până și să ne atingem.
Mariana stătea lângă ușă și plângea în tăcere.
— Îmi pare rău, repeta ea. Trebuia să spun adevărul cu ani în urmă.
— Acum nu mai putem schimba trecutul, i-am răspuns. Trebuie doar să aflăm dacă eu sunt acea fetiță.
Dimineața, doamna Elena a venit la hotel.
Avea cu ea un dosar vechi, îngălbenit.
— Nu mai există multe documente, ne-a explicat. Dar am păstrat copii după câteva însemnări de atunci.
Mariana a început să citească.
Data coincidea.
Locul coincidea.
Chiar și descrierea păturicii în care fusese găsit copilul semăna cu ceea ce își amintea ea.
Cu fiecare detaliu, speranța mea se micșora.
Daniel s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Facem testul, a spus. Nu mai presupunem nimic.
În aceeași zi am mers la o clinică din București și am cerut un test ADN.
Așteptarea rezultatului a fost mai grea decât orice trăisem până atunci.
Eu și Daniel am stat separat.
Nu pentru că încetasem să ne iubim.
Tocmai asta făcea totul atât de cumplit.
După câteva zile, telefonul a sunat.
Rezultatele erau gata.
La clinică, medicul ne-a chemat pe toți trei în cabinet.
Mariana își frământa mâinile. Daniel stătea rigid lângă mine.
Medicul a deschis dosarul.
— Am comparat probele dumneavoastră.
Mi-am ținut respirația.
— Rezultatul exclude existența unei relații biologice de frate și soră între dumneavoastră și soț.
Pentru câteva secunde n-am înțeles.
Daniel a fost primul care a reacționat.
— Adică… nu suntem rude?
— Nu. Nu sunteți rude biologic.
Am izbucnit în plâns.
Daniel m-a strâns în brațe, iar eu m-am agățat de el cu toată puterea.
Mariana însă nu se mișca.
Se uita la medic cu o expresie pe care n-o puteam descifra.
Ușurare și durere în același timp.
Pentru că rezultatul rezolva problema noastră.
Dar deschidea alta.
— Atunci unde este fiica mea? a șoptit ea.
Nimeni nu avea răspunsul.
Am ieșit din clinică ținându-l pe Daniel de mână. Pentru noi, coșmarul se terminase.
Pentru Mariana, abia începea.
În următoarele săptămâni, am început să căutăm.
Doamna Elena ne-a ajutat să refacem traseul documentelor vechi. Mariana a depus cereri și a oferit toate informațiile pe care și le amintea despre noaptea în care își abandonase copilul.
Nu știam dacă vom găsi vreodată femeia aceea.
Dar într-o după-amiază, Mariana a venit la noi cu ochii roșii.
— Am primit un răspuns.
Am încremenit.
Copilul abandonat în acea noapte nu fusesem eu.
Era o altă fetiță, găsită la câteva ore distanță și înregistrată separat.
Fusese ulterior dată în plasament și apoi adoptată de o familie din Brașov.
Astăzi era o femeie adultă.
Mariana s-a așezat pe canapea.
— E în viață, a șoptit. Fata mea e în viață.
Nu putea pur și simplu să apară la ușa ei și să-i răstoarne existența.
Așa că a urmat procedurile legale și a lăsat o scrisoare, fără să ceară nimic.
Doar adevărul.
Și o singură propoziție la final:
„Dacă vreodată vei dori să mă cunoști, eu voi fi aici.”
Au trecut aproape două luni.
Într-o duminică dimineață, telefonul Marianei a sunat.
Am văzut-o cum citește mesajul și își duce mâna la gură.
— Ea este, a șoptit.
Fiica ei acceptase să o întâlnească.
Nu i-a spus „mamă”.
Nu a alergat în brațele ei.
Nu a existat nicio împăcare miraculoasă într-o singură zi.
Au stat pur și simplu una în fața celeilalte, într-o cafenea liniștită, și au vorbit aproape trei ore.
Era un început.
Iar eu am înțeles atunci ceva ce nu înțelesesem niciodată în anii petrecuți întrebându-mă cine mă abandonase.
Uneori, trecutul nu îți oferă răspunsurile pe care le-ai visat.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ți conducă viitorul.
Eu încă nu știam cine erau părinții mei biologici.
Dar când m-am întors acasă în seara aceea, Daniel m-a așteptat în prag.
M-am uitat la el și am zâmbit.
Toată viața căutasem o familie în trecut.
Fără să-mi dau seama că tocmai începusem să-mi construiesc una în viitor.