Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În noaptea aceea aproape că n-am dormit.
Adriana se purta normal. Mult prea normal.
Și-a strâns hainele, și-a închis valiza și chiar a glumit că anul următor ar trebui să venim din nou la mare.
Dar de fiecare dată când o întrebam ce voise să spună, îmi răspundea la fel:
— Mâine, Mariana. Te rog. Mâine.
Dimineața, coborâserăm la micul dejun când telefonul meu a sunat.
Număr necunoscut.
Am răspuns.
— Doamna Mariana Marinescu?
— Da.
— Sunt avocatul care s-a ocupat de succesiunea soțului dumneavoastră. Au fost lăsate niște documente care trebuie să vă fie înmânate la împlinirea unui an de la deces. Ar trebui să discutăm cât mai curând.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
M-am uitat peste masă la Adriana.
Nu părea surprinsă.
Nici măcar puțin.
Am închis telefonul.
— Tu știai.
Adriana a lăsat încet ceașca pe farfurioară.
— Da.
— Ce știai?
A tras aer în piept.
— De asta ți-am spus că fotografia de ieri va fi ultima noastră fotografie ca prietene.
Două ore mai târziu eram în cabinetul avocatului din București.
Pe birou se afla un plic gros.
Avocatul mi-a explicat că Mihai lăsase instrucțiuni clare înainte să moară: anumite scrisori trebuiau să ajungă la mine abia după un an.
— De ce? am întrebat.
Bărbatul a ezitat.
Apoi s-a uitat spre Adriana.
— Cred că doamna Adriana vă poate explica începutul poveștii.
M-am întors spre ea.
Adriana plângea.
— Spune-mi.
Și atunci femeia pe care o considerasem sora mea timp de 37 de ani a rostit cuvintele pe care nu credeam că le voi auzi vreodată.
— Eu și Mihai am avut o relație.
Am rămas nemișcată.
— Ce-ai spus?
— A început acum opt ani.
Opt ani.
Am simțit că încăperea se învârte.
Opt ani în care Adriana intrase în casa mea.
Opt ani în care băuse cafea la masa mea.
Opt ani în care petrecuse Crăciunul și Paștele cu noi.
Opt ani în care mă privise în ochi și îmi spusese că sunt cea mai bună prietenă a ei.
— A fost o singură dată?
Adriana și-a șters lacrimile.
N-a avut curaj să mă privească.
— Nu.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.
— Și după ce a murit ai venit la mine? M-ai ținut în brațe? M-ai ascultat plângând după el?
— Da.
— Ai stat lângă mine la înmormântarea lui știind toate astea?
Adriana și-a acoperit gura.
— Da.
Am simțit o furie cum nu mai simțisem niciodată.
— Nu-mi mai spune că mi-ai fost prietenă!
Atunci avocatul a intervenit.
— Doamnă Marinescu, mai există ceva ce trebuie să citiți.
Mi-a întins plicul.
Înăuntru erau mai multe scrisori.
Toate scrise de Mihai.
Am recunoscut imediat scrisul lui.
Prima începea simplu:
„Mariana, dacă citești asta, înseamnă că n-am avut curajul să-ți spun adevărul cât am fost în viață.”
Mi-au tremurat mâinile.
Am continuat să citesc.
Mihai recunoștea tot.
Relația cu Adriana durase ani.
Dar apoi am descoperit ceva la care nu mă așteptam.
Cu aproape trei ani înainte de moartea lui, Adriana pusese capăt aventurii.
Definitiv.
Mihai încercase de mai multe ori să o convingă să se întoarcă la el.
Ea refuzase.
La un moment dat, îl amenințase chiar că îmi va spune totul dacă nu o lăsa în pace.
Am lăsat scrisoarea jos și m-am uitat la ea.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
Adriana plângea fără să mai încerce să se ascundă.
— Pentru că am fost lașă. Mi-a fost frică să te pierd.
Am râs amar.
— Și ai preferat să mă minți încă trei ani?
— Da.
Pentru prima dată, nu încerca să găsească nicio scuză.
— Nu există nimic ce pot spune ca să fac ce am făcut mai puțin urât, Mariana. Te-am trădat. Știu asta.
Am continuat să citesc.
Ultima scrisoare fusese scrisă de Mihai cu puțin timp înainte să moară.
Știa că boala lui se agravase.
Știa și că probabil nu va mai avea curajul să-mi mărturisească adevărul în față.
Scria că nu suporta gândul că eu aveam să-mi petrec restul vieții idealizând un bărbat care mă mințise ani întregi.
Apoi am ajuns la o frază care m-a durut mai tare decât toate celelalte:
„Nu o învinovăți doar pe Adriana. Eu eram soțul tău. Eu îți făcusem promisiunea.”
Am pus scrisoarea pe masă.
Mihai nu mai era acolo.
Nu puteam să țip la el.
Nu puteam să-l întreb de ce.
Nu puteam să-i cer să-mi explice cum putuse să vină seara acasă, să mă sărute și să se comporte de parcă nimic nu se întâmplase.
Îmi lăsase adevărul.
Dar îmi luase orice posibilitate de a-l confrunta.
Adriana era însă în fața mea.
— De ce fotografia? am întrebat.
A scos telefonul.
Pe ecran era poza făcută cu o zi înainte la Eforie.
Noi două, umăr lângă umăr.
Zâmbeam.
— Pentru că știam că după astăzi probabil nu vei mai vrea să mă vezi niciodată. Am vrut să-mi rămână o ultimă fotografie cu femeia care mi-a fost cea mai bună prietenă aproape toată viața.
Am privit-o mult timp.
Femeia aceea îmi știa copilăria.
Îmi știa primele iubiri.
Fusese lângă mine când îmi muriseră părinții.
Știa fiecare frică a mea.
Și tot ea îmi ascunsese unul dintre cele mai dureroase adevăruri din viața mea.
— Nu te urăsc, Adriana.
Pentru o secundă, în ochii ei a apărut speranța.
Am continuat:
— Dar nu te mai pot numi prietena mea.
Speranța a dispărut.
Am luat scrisorile și am plecat.
Singură.
Au trecut șase luni.
Nu am mai vorbit cu Adriana.
Am șters fotografia de la mare din telefon, dar n-am reușit s-o șterg și din minte.
Mult timp m-am întrebat dacă toți cei 37 de ani fuseseră o minciună.
Apoi am înțeles ceva.
Nu fuseseră.
Copilăria noastră fusese reală.
Râsetele fuseseră reale.
Vacanțele, serile petrecute împreună, momentele în care mă ajutase fără să-i cer nimic — toate fuseseră reale.
Dar și trădarea fusese reală.
Uneori, două adevăruri dureroase pot exista în același timp.
Poți să fi iubit sincer un om care te-a rănit cumplit.
Poți să ierți fără să uiți.
Și, mai ales, poți să ierți fără să-i mai oferi acelui om locul pe care l-a avut cândva în viața ta.
Într-o după-amiază am găsit un plic în cutia poștală.
Înăuntru era fotografia noastră de la mare, imprimată.
Pe spate, Adriana scrisese câteva cuvinte:
„Nu-ți cer să mă ierți. Îți mulțumesc doar pentru anii în care am avut privilegiul să fiu prietena ta.”
Am rămas mult timp cu fotografia în mână.
N-am rupt-o.
Dar nici n-am pus-o într-o ramă.
Am așezat-o într-un sertar și l-am închis.
Pentru că unele amintiri nu trebuie distruse.
Trebuie doar puse acolo unde le este locul.
În trecut.