Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Elena a simțit că i se taie picioarele.
— Domnule doctor… ce are fetița mea?
Medicul nu i-a răspuns imediat.
S-a întors spre asistenta care tocmai apăruse pe hol.
— Chirurgia pediatrică, acum. Și anunțați că avem un copil de șase ani cu suspiciune de apendicită acută complicată.
Cuvintele au lovit-o pe Elena ca un trăsnet.
— Apendicită? Dar… dumneavoastră ați spus că poate fi doar o indigestie…
Medicul și-a coborât privirea.
Nu mai avea nimic din siguranța de mai devreme.
— Am greșit. Îmi pare rău. Acum trebuie să ne mișcăm repede.
Maria a fost preluată imediat.
Elena mergea lângă ea pe hol, ținând-o de mână.
— Mami, unde mă duc?
— Sunt aici, puiule. Mama nu pleacă nicăieri.
În spatele lor, Tanti Viorica rămăsese nemișcată lângă găleata ei.
Nu spusese „v-am zis eu”.
Nu zâmbea.
Nu voia să aibă dreptate.
Voia doar ca fetița să fie bine.
Investigațiile făcute în grabă au confirmat temerea medicilor. Maria avea apendicită acută, iar starea ei necesita intervenție rapidă.
Când chirurgul pediatru a venit să vorbească cu Elena, femeia aproape că nu mai putea sta în picioare.
— Ați ajuns la timp, i-a spus medicul. Dar nu mai era o situație pe care să fie bine s-o amânăm.
Elena și-a dus mâna la gură.
În minte îi revenea aceeași imagine.
Medicul plecând.
Ea rămasă pe scaun.
Maria din ce în ce mai slăbită.
Și Tanti Viorica lăsând mopul din mână.
— Pot să stau cu ea? a întrebat Elena.
— Până o pregătim, da.
Au urmat cele mai lungi ore din viața ei.
Elena s-a plimbat pe același hol pe care așteptase mai devreme, numai că acum fiecare minut părea o oră.
Tanti Viorica încă era acolo.
Curăța în liniște podeaua.
La un moment dat, Elena s-a apropiat de ea.
— Doamnă Viorica…
Femeia s-a întors.
Elena a încercat să vorbească, dar a izbucnit în plâns.
— Dacă dumneavoastră nu erați aici…
Tanti Viorica a pus mopul deoparte.
— Nu te gândi la asta acum. Fetița e pe mâini bune.
— Dar dacă plecam?
Viorica i-a prins mâinile.
— N-ai plecat. Asta contează.
Elena a privit-o printre lacrimi.
— De ce ați făcut-o?
Tanti Viorica a rămas câteva secunde tăcută.
— Pentru că sunt mamă. Și bunică.
A privit spre ușile secției.
— Lucrez aici de cincisprezece ani. Nu știu medicină. Nu mă pricep la diagnostice. Dar am învățat un lucru: când o mamă îți spune că propriul copil nu mai este cum era acum o oră, măcar o asculți.
Elena a strâns-o în brațe.
Viorica a rămas surprinsă, apoi a mângâiat-o ușor pe spate.
— Hai, gata. Păstrează lacrimile pentru când iese Maria și o să te certe că îi e foame.
Pentru prima dată în acea seară, Elena a zâmbit.
Puțin după miezul nopții, chirurgul a apărut pe hol.
Elena s-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de perete.
— Doamna Elena?
— Da!
— Intervenția s-a terminat. Fetița este stabilă.
Elena și-a acoperit fața și a început să plângă.
De data aceasta, de ușurare.
— Pot s-o văd?
— În curând.
Tanti Viorica privea de la capătul holului.
Elena s-a întors imediat spre ea.
N-a fost nevoie să spună nimic.
Viorica a înțeles după chipul ei.
Și a zâmbit.
A doua zi dimineață, același medic care o expediase pe Elena a venit în salon.
Maria dormea.
Elena stătea lângă pat.
Medicul s-a oprit la câțiva pași de ea.
— Doamnă…
Elena l-a privit.
— Am venit să-mi cer scuze.
Femeia nu i-a răspuns.
— Am făcut o presupunere înainte să examinez copilul. N-ar fi trebuit. Indiferent cât de aglomerată era secția, trebuia să observ că starea ei se schimbase.
— Dacă plecam acasă?
Întrebarea l-a făcut să tacă.
— Nu știu ce s-ar fi întâmplat. Și tocmai asta este problema.
Elena și-a întors privirea spre fiica ei.
— Eu nu v-am cerut să-mi faceți o favoare. V-am cerut doar să vă uitați la copilul meu.
— Știu.
Medicul a coborât capul.
— Și îmi pare rău.
În aceeași după-amiază, Tanti Viorica a intrat în salon cu mopul și găleata.
Maria era trează.
Când a văzut-o, fetița a zâmbit slab.
— Dumneavoastră sunteți doamna care s-a certat cu doctorul?
Viorica a izbucnit în râs.
— Cine ți-a spus prostia asta?
Maria a arătat spre mama ei.
— Mami.
— Eu nu m-am certat cu nimeni. Doar i-am amintit domnului doctor că avea ceva de făcut.
Elena a râs pentru prima dată după două zile.
Înainte să plece, Maria a întins mâna spre Viorica.
— Mulțumesc.
Femeia a rămas nemișcată.
Apoi i-a luat cu grijă mâna.
— Să te faci bine. Ăsta-i singurul mulțumesc pe care-l vreau.
Câteva zile mai târziu, Elena și Maria au plecat acasă.
La ieșirea din spital au trecut din nou pe holul unde începuse totul.
Tanti Viorica spăla podeaua.
Aceeași uniformă.
Același mop.
Aceeași femeie pe lângă care sute de oameni treceau zilnic fără să-i știe măcar numele.
Maria s-a desprins de mâna mamei și a alergat spre ea.
— Tanti Viorica!
Femeia s-a întors.
Fetița a îmbrățișat-o.
Viorica a rămas cu mopul într-o mână și cu copilul strâns la piept în cealaltă.
Elena le privea cu ochii umezi.
În seara aceea, Tanti Viorica nu făcuse o operație.
Nu pusese un diagnostic.
Nu purtase halat alb și nu avea nicio diplomă pe perete.
Făcuse ceva mult mai simplu.
Văzuse un copil care avea nevoie de ajutor și refuzase să întoarcă privirea.
Uneori, omenia nu vine cu titluri și funcții.
Uneori vine în uniformă de lucru, cu mâinile obosite și cu un mop sprijinit de perete.