Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Mihai a rămas câteva clipe cu caietul Anei în mână.
Apoi a privit lumânarea care pâlpâia pe podea.
— Stinge-o și strânge-ți lucrurile.
Ana a simțit cum i se taie picioarele.
— Domnule Mihai, vă rog… am nevoie de serviciul ăsta. Nu se va mai întâmpla. Vă promit.
— Ana, nu te dau afară.
Femeia a ridicat încet privirea.
— Atunci…?
Mihai a arătat spre telefonul ei.
— Acum mergem să-l luăm pe Andrei. Un copil de șase ani nu trebuie să rămână singur noaptea pentru ca mama lui să poată învăța.
Ana a roșit de rușine.
— N-am avut cu cine să-l las. Și am crezut că mă întorc înainte să se trezească…
— Înțeleg. Dar nu mai faci asta.
În seara aceea, Mihai a dus-o personal acasă.
Pe drum n-au vorbit prea mult.
A doua zi, când Ana a venit la vilă, era convinsă că lucrurile aveau să revină la normal.
Mihai o aștepta însă în bibliotecă.
Pe masa mare din lemn erau caietele ei.
Lângă ele se afla o veioză aprinsă.
— De azi, aici înveți.
Ana l-a privit fără să înțeleagă.
— Cum adică?
— Exact cum am spus. Când termini ce ai de făcut, folosești biblioteca. Lumina, căldura și cafeaua sunt din partea casei.
Ana a zâmbit pentru o clipă, apoi și-a coborât privirea.
— Vă mulțumesc.
— N-am terminat.
Mihai i-a întins o carte de vizită.
Pe ea era numele unui avocat cunoscut din București.
— Este un prieten de-al meu. I-am povestit despre tine.
Ana a făcut imediat un pas înapoi.
— Nu vreau pomană.
Mihai a zâmbit.
— Nici el nu oferă pomană. Vrea să te vadă la un interviu. Dacă ești atât de bună pe cât par caietele astea, te descurci singură de acolo.
Pentru prima dată, Ana nu a mai găsit nimic de spus.
Două zile mai târziu s-a prezentat la interviu.
A primit un post de asistentă într-un cabinet de avocatură, cu program care îi permitea să continue facultatea.
Mihai i-a spus că poate renunța la curățenie.
— Dar pierd salariul, i-a răspuns ea.
— Nu-l pierzi. Până termini facultatea, diferența o consider bursă.
— De ce faceți toate astea pentru mine?
Întrebarea l-a făcut să tacă.
În ultimele luni, Mihai fusese înconjurat de oameni care vorbeau numai despre bani, profit și pierderi.
Ana îi amintise de ceva ce el uitase.
Că uneori un om nu are nevoie să-i rezolvi viața.
Are nevoie doar să nu-i închizi ușa exact când încearcă să o schimbe.
— Pentru că într-o seară te-am văzut învățând la lumina unei lumânări într-o casă cu zeci de becuri, a răspuns el. Și mi-am dat seama cât de absurd era.
Au trecut anii.
Ana a terminat facultatea.
A urmat examenul, apoi stagiatura.
Femeia care altădată spăla podelele unei vile și învăța noaptea, pe ascuns, devenise avocat.
Iar Mihai?
Firma lui nu și-a revenit miraculos.
Problemele financiare au continuat.
A fost nevoit să vândă proprietăți, să închidă proiecte și să concedieze oameni.
Apoi a venit procesul care putea decide soarta întregii companii.
Un litigiu complicat, de milioane de lei.
În dimineața primei ședințe, Mihai a intrat în tribunal cu avocatul principal al firmei.
Când s-a apropiat de sala de judecată, a văzut o femeie în robă răsfoind un dosar gros.
S-a oprit.
— Ana?
Ea a ridicat privirea și a zâmbit.
— Bună dimineața, domnule Mihai.
— Ce faci aici?
Avocatul lui s-a apropiat.
— Ana face parte din echipa noastră. A lucrat luni întregi la dosarul acesta. Și, sincer, a găsit ceva ce nouă ne scăpase.
Mihai a rămas privind-o.
Nu mai era femeia speriată care își strângea caietele la piept, convinsă că urma să fie concediată.
Era sigură pe ea.
Pregătită.
Procesul a durat luni.
Ana a studiat sute de pagini de contracte, acte și corespondență.
Iar o clauză pe care ea a descoperit-o a schimbat direcția cazului.
În ziua verdictului, Mihai stătea nemișcat, cu mâinile împreunate.
Compania câștigase.
Afară, pe treptele tribunalului, Ana l-a ajuns din urmă.
— Domnule Mihai!
El s-a întors.
Ana avea același zâmbet pe care îl avusese cu ani în urmă când îi spusese că voia să devină avocat.
— Se pare că investiția dumneavoastră a dat rezultate.
Mihai a râs.
— Nu eu am făcut asta.
— Dar dumneavoastră ați aprins lumina.
Mihai a rămas tăcut.
Își amintea perfect acea noapte.
Podeaua rece.
Caietele uzate.
Și lumânarea mică lângă femeia pe care aproape că nu o observase până atunci.
Crezuse toată viața că succesul înseamnă să construiești clădiri, să câștigi bani și să deții cât mai mult.
Dar cea mai bună investiție pe care o făcuse vreodată nu apăruse în niciun bilanț.
Fusese o lumină aprinsă pentru cineva care refuzase să renunțe.