Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În dimineața următoare, Lidia s-a purtat de parcă nu se întâmplase nimic.
A coborât în bucătărie, și-a făcut cafeaua și m-a întrebat dacă pot să-i iau pe copii de la școală.
— Sigur, i-am răspuns.
N-am pomenit nimic despre seara precedentă.
Nici despre actele casei care stătuseră toată noaptea pe masa mea.
În schimb, după ce ea a plecat, m-am îmbrăcat și am mers în oraș.
Prima oprire a fost la un notar.
Am vrut să știu un singur lucru:
— Casa este numai a mea. Pot face ce vreau cu ea?
Femeia din fața mea a verificat documentele.
— Da, doamnă Iliescu.
Atât aveam nevoie să aud.
În aceeași săptămână am vorbit cu un agent imobiliar.
Nu voiam să-i fac rău Lidiei.
Nu voiam s-o las pe drumuri cu doi copii.
Dar nici nu mai acceptam să-mi petrec anii care îmi rămăseseră într-o casă în care propriul meu copil mă făcea să mă simt ca un musafir nedorit.
Am luat decizia să vând.
Când am primit prima ofertă serioasă, am chemat-o pe Lidia în sufragerie.
— Trebuie să vorbim.
S-a așezat în fața mea.
— Ce s-a întâmplat?
— Am vândut casa.
Pentru câteva secunde n-a înțeles.
— Ce ai făcut?
— Am acceptat o ofertă. În câteva săptămâni se semnează actele.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Și noi?
— Ai timp să-ți găsești o locuință. Te voi ajuta cu garanția și prima lună de chirie.
S-a ridicat brusc.
— Mamă, ai înnebunit?!
— Nu.
— Unde vrei să mergi la 70 de ani?
Întrebarea m-a făcut aproape să zâmbesc.
— Unde vreau eu.
— Dar casa asta…
S-a oprit.
— Ce-i cu ea?
— Casa asta trebuia să rămână familiei!
Atunci am înțeles că bănuiala mea fusese corectă.
— Familiei sau ție?
— Sunt fiica ta!
— Știu foarte bine cine ești.
— Și copiii? Nu te gândești la nepoții tăi?
— Tocmai de aceea nu vă dau afară mâine. Aveți timp să vă organizați.
Lidia și-a dus mâinile la cap.
— Nu pot să cred că faci asta pentru că am spus niște lucruri la nervi.
— Nu vând casa din cauza unei propoziții.
M-am uitat în jur.
La fotografiile pe care le mutase.
La fotoliul lui Petre pe care îl ascunsese.
La camera pe care deja voia s-o renoveze.
— O vând pentru că am început să mă simt moartă înainte să mor.
N-a mai spus nimic.
În săptămânile următoare, atmosfera dintre noi a devenit rece.
Lidia și-a găsit un apartament cu chirie în Brașov.
Am plătit garanția, așa cum promisesem.
Nu pentru ea.
Pentru nepoții mei.
Casa s-a vândut mai repede decât mă așteptam.
Am păstrat câteva lucruri.
Fotografiile.
Verigheta.
Serviciul de porțelan pe care Lidia îl împachetase.
Și câteva obiecte care îmi aminteau de Petre.
Restul le-am vândut sau le-am dăruit.
Mașina lui Petre stătuse aproape doi ani în garaj. Am vândut-o și pe aceea.
Pentru prima dată în viață aveam o sumă importantă de bani și nu trebuia să întreb pe nimeni ce să fac cu ea.
Am pus cea mai mare parte în economii.
Apoi am făcut ceva ce Lidia nu și-ar fi imaginat niciodată.
Am plecat la mare.
Nu într-un hotel.
Nu într-o vacanță de două săptămâni.
Mi-am închiriat un apartament mic, cu două camere, în Constanța, suficient de aproape încât să pot merge pe jos până la faleză.
În prima dimineață m-am trezit înainte de răsărit.
Mi-am făcut cafeaua și am ieșit.
Am stat pe o bancă privind marea.
Nimeni nu-mi spunea cum mestec.
Nimeni nu-mi muta lucrurile.
Nimeni nu-mi spunea că bluza mea este prea bătrânească.
La 70 de ani, pentru prima dată după foarte mult timp, nu trebuia să fiu utilă nimănui.
Trebuia doar să trăiesc.
Au trecut aproape două luni.
Într-o după-amiază, telefonul a sunat.
Lidia.
Nu mai vorbiserăm decât despre copii.
Am răspuns.
— Mamă, trebuie să discutăm.
— Te ascult.
— Ana mi-a spus că ai vândut și mașina.
— Da.
— Și mobila?
— O parte.
A urmat o tăcere.
Apoi a întrebat:
— Ce faci cu banii?
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Trăiesc, Lidia.
— Nu asta întreb.
— Știu ce întrebi.
Vocea ei s-a schimbat.
— Mamă, trebuie să te gândești și la viitor.
Am privit marea de la fereastră.
— La viitorul cui?
N-a răspuns.
— Lidia, banii aceștia sunt munca mea și a tatălui tău. Casa aceea a fost cumpărată și întreținută de noi.
— Dar într-o zi…
S-a oprit din nou.
— Spune.
— Într-o zi oricum ar fi rămas nouă.
Acolo era.
Adevărul pe care niciuna dintre noi nu-l spusese până atunci.
— Poate, i-am răspuns. Dar ai început să-mi împarți lucrurile cât timp eu încă trăiam printre ele.
— Nu e adevărat!
— Ai mutat fotografiile tatălui tău. Ai împachetat porțelanul mamei mele. Ai hotărât ce camere vei renova. Mi-ai spus că te deranjează felul în care exist în propria mea casă.
A început să plângă.
— Am trecut printr-o perioadă îngrozitoare.
— Știu.
— Eram furioasă pe toată lumea.
— Știu și asta.
— Atunci de ce nu mă poți ierta?
Am închis ochii.
— Te pot ierta. Dar iertarea nu înseamnă că mă întorc la viața de dinainte.
A venit să mă vadă câteva săptămâni mai târziu.
Singură.
Când am deschis ușa, aproape că n-am recunoscut-o.
Părea obosită.
S-a uitat prin apartamentul meu.
— Aici stai?
— Aici stau.
— E mic.
— Este.
— Și îți place?
Am zâmbit.
— Foarte mult.
Ne-am așezat la masă.
Pentru prima dată după multă vreme, Lidia nu mi-a criticat hainele.
Nu s-a uitat la mâinile mele.
Nu mi-a spus cum să mănânc.
Doar a stat.
— Îmi pare rău, mamă, a spus într-un târziu.
N-am răspuns imediat.
— Pentru ce?
A început să plângă.
— Pentru că m-am purtat de parcă erai o povară în propria ta casă. Pentru că m-am gândit la ce va rămâne după tine în loc să mă gândesc că încă ești aici.
Asta era scuza pe care aveam nevoie s-o aud.
Nu „eram stresată”.
Nu „am spus la nervi”.
Ci adevărul.
Am întins mâna peste masă și am prins-o de degete.
— Te iert.
M-a privit.
— Te întorci la Brașov?
— Nu.
Pentru o secundă a părut surprinsă.
Apoi a zâmbit printre lacrimi.
— Bănuiam.
Relația noastră nu s-a reparat într-o zi.
Nici n-ar fi fost normal.
Dar am început din nou.
Cu limite.
Cu vizite.
Cu telefoane.
Cu respect.
Am ajutat-o o singură dată cu niște bani, cât să treacă peste o perioadă dificilă.
După aceea i-am spus:
— Te iubesc, dar viața ta trebuie construită de tine.
A înțeles.
Astăzi încă locuiesc aproape de mare.
Nu am cheltuit toți banii.
Nu am încercat să-mi pedepsesc copiii și nici să le demonstrez ceva rudelor.
Pur și simplu am încetat să-mi mai organizez viața în jurul zilei în care eu nu voi mai exista.
Uneori mă plimb dimineața pe faleză.
Îmi cumpăr o cafea.
Mai iau și câte o prăjitură.
Și da, probabil mestec exact ca o femeie de 70 de ani.
Nu-mi mai pasă.
Pentru că am înțeles ceva ce mi-aș fi dorit să înțeleg cu douăzeci de ani mai devreme:
Copiii noștri pot moșteni într-o zi ceea ce rămâne după noi.
Dar nu au dreptul să moștenească viața noastră înainte ca noi s-o fi terminat de trăit.