Partea 2-a, continuarea poveștii👉
Luni dimineață am sunat la numărul de pe cartea de vizită.
Am ținut telefonul în mână aproape zece minute înainte să apăs.
Mi se părea absurd.
Cu trei zile înainte eram pe marginea unui drum, udă până la piele și acoperită de noroi. Acum urma să sun un om pe care îl văzusem o singură dată și să-l întreb dacă vorbise serios.
A răspuns după al doilea apel.
— Farmacia Dumitrescu, bună dimineața.
— Bună dimineața. Sunt Ana Ionescu. Femeia care…
— Cea care mi-a verificat rețeta mai bine decât am făcut-o eu?
Am zâmbit.
— Da. Aceea.
— Puteți veni astăzi la ora două?
La două fără zece eram acolo.
Bărbatul se numea Sorin Dumitrescu și avea farmacia de aproape douăzeci de ani. Mi-a spus că una dintre farmaciste urma să intre în concediu și că avea nevoie urgentă de cineva.
— Nu vă promit nimic spectaculos, mi-a spus. Programul e greu și salariul nu vă schimbă viața.
— Nici nu vreau să-mi schimbe viața. Vreau să muncesc.
M-a privit câteva secunde.
— Atunci începem de miercuri.
Am ieșit din farmacie și am sunat-o imediat pe bunica.
— Ei?
— M-au angajat.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Bunico?
— Sunt aici, mamă.
Îi tremura vocea.
— Știam eu că o să-ți vină și ție rândul.
Nu devenisem bogată.
Nu-mi cumpărasem o mașină scumpă.
Nu se întâmplase nicio minune.
Dar pentru prima dată după ani întregi aveam din nou un loc stabil și lucram în meseria pentru care învățasem.
Și mi-am promis ceva.
Nu mai spun „poate la anul”.
Încep acum.
Am pus bani deoparte lună după lună. Puțin la început. Mai mult când am început să câștig mai bine.
Sorin mi-a dat tot mai multe responsabilități.
După aproape un an, când a decis să deschidă un punct farmaceutic într-o comună apropiată, m-a chemat în biroul lui.
— Vreau să te ocupi tu de el.
— Eu?
— Tu.
— Dar n-am condus niciodată o farmacie.
A râs.
— Atunci e momentul să începi.
Locul era mic.
Două încăperi, câteva rafturi, o tejghea și o firmă simplă deasupra intrării.
Pentru mine era enorm.
Bunica a venit în prima zi îmbrăcată cu bluza ei cea bună.
A intrat, s-a uitat în jur și a început să plângă.
— Ce-ai pățit?
— Nimic.
— Atunci de ce plângi?
Mi-a prins fața între palme.
— Pentru că te văd unde trebuia să fii de mult.
Am îmbrățișat-o chiar acolo, între rafturile încă pe jumătate goale.
Cu timpul, oamenii au început să mă cunoască.
Veneau pentru medicamente, dar uneori rămâneau să-mi povestească despre copii, pensii, analize și necazuri.
Iar eu îi ascultam.
Poate tocmai pentru că știam cum este să fii privit și să simți că omul din fața ta nu vede nimic din viața pe care o porți în spate.
Apoi, într-o după-amiază ploioasă de toamnă, ușa farmaciei s-a deschis.
— Bună ziua.
— Bună ziua, am răspuns fără să ridic imediat privirea.
— Aș avea nevoie de ajutor.
Am ridicat capul.
Și am recunoscut-o.
Mi-au trebuit două secunde.
Ei, ceva mai mult.
Veronica.
Femeia din mașina albă.
Nu arăta ca în ziua aceea.
Era tot elegantă. Avea o haină scumpă, o geantă frumoasă și cheile unei mașini în mână.
Dar nu mai avea expresia aceea grăbită și superioară.
Părea obosită.
Și speriată.
Mi-a întins o rețetă.
— Este pentru mama mea. A ieșit din spital ieri și nu găsesc unul dintre medicamente. Am fost deja la trei farmacii.
Am luat rețeta.
— Să verific.
Am căutat în sistem.
Îl aveam.
— Avem o cutie.
A închis ochii pentru o secundă.
— Slavă Domnului.
M-am dus în spate și am adus medicamentul.
Când m-am întors, Veronica se uita la mine ciudat.
Privirea îi coborâse spre ecuson.
ANA IONESCU.
Apoi din nou spre fața mea.
Și am văzut exact momentul în care și-a amintit.
— Dumneavoastră…
N-am spus nimic.
— Noi ne-am mai întâlnit.
— Da.
Fața i s-a schimbat.
— Pe drumul spre oraș.
— Da.
A rămas cu mâna pe tejghea.
— Eu v-am…
Nu și-a terminat propoziția.
— M-ați stropit cu noroi.
Și-a coborât privirea.
— A fost intenționat.
Nu era o întrebare.
— Știu.
A urmat o tăcere atât de apăsătoare încât auzeam picăturile de ploaie lovind geamul.
Apoi Veronica a spus:
— Îmi pare rău.
N-am răspuns imediat.
— M-am purtat îngrozitor.
— Da.
Probabil se aștepta să-i spun că nu-i nimic.
Dar fusese ceva.
Și nu vedeam rostul să mint doar ca să-i fie ei mai ușor.
— Nu știu ce aveam în cap în ziua aceea, a continuat. Eram nervoasă, întârziasem… Nu e o scuză.
— Nu.
A dat încet din cap.
— Nu este.
Am pus medicamentul pe tejghea și i-am explicat cum trebuia administrat conform recomandării de pe rețetă și ce trebuia să urmărească.
M-a privit surprinsă.
— După ce v-am făcut, tot mă ajutați?
— Sunt farmacistă. Mama dumneavoastră nu v-a făcut nimic.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
A plătit, apoi a luat punga.
Ajunsese aproape la ușă când s-a întors.
— Ana?
Era prima dată când îmi spunea pe nume.
— Da?
— Nu vă cer să mă iertați. Dar vreau să știți că mi-e rușine când mă gândesc la ziua aceea.
Am privit-o câteva secunde.
— Atunci poate că n-ați uitat-o degeaba.
A dat din cap și a plecat.
Am crezut că acolo se terminase totul.
Dar după câteva zile s-a întors.
De data aceea nu avea nicio rețetă.
A pus pe tejghea o pungă de hârtie.
Înăuntru era o geantă nouă.
— Nu pot s-o accept.
— Știu că nu repară nimic.
— Atunci de ce ați adus-o?
S-a uitat la geanta mea veche, cea pe care încă o foloseam și pe care o reparasem după ziua aceea.
— Pentru că pe asta am văzut-o căzând în baltă.
Am rămas tăcută.
— Nu vreau să cumpăr iertarea, a spus. Vreau doar să repar măcar lucrul pe care îl pot repara.
Am împins punga încet înapoi spre ea.
— Atunci faceți altceva cu banii.
— Ce?
— Cumpărați medicamente pentru cineva care nu și le permite. Asta mi-ar folosi mai mult decât o geantă.
S-a uitat la mine de parcă nu se așteptase la răspuns.
A luat punga.
Și a plecat.
O săptămână mai târziu, Sorin m-a sunat.
— Ana, ai idee cine a plătit medicamentele pentru șapte pensionari care aveau rețete necompensate?
Am zâmbit.
— Cred că da.
N-am devenit prietene.
Nici nu trebuia.
Unele povești nu se termină cu două persoane îmbrățișându-se și uitând tot.
Veronica a rămas Veronica.
Eu am rămas Ana.
Dar din când în când mai venea la farmacie. Vorbea altfel cu oamenii. Aștepta la rând. Spunea „mulțumesc”.
Poate că pentru altcineva erau lucruri mici.
Pentru mine nu erau.
Într-o seară, în timp ce închideam farmacia, a început iar să plouă.
Am rămas câteva clipe în prag.
Mi-am amintit femeia care mersese prin noroi cu geanta strânsă la piept, încercând doar să ducă medicamente acasă.
În ziua aceea crezusem că cineva mă făcuse de nimic.
Dar valoarea mea nu fusese niciodată în mâinile femeii de la volan.
Și poate asta fusese lecția pe care avusesem nevoie s-o învăț.
Nu poți controla cât de sus se crede altcineva.
Poți controla doar dacă îl lași să te convingă că tu ești mai jos.