Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Tata… hai să nu facem scandal pe scară.
Mi s-a strâns stomacul.
Atât?
După toate discuțiile noastre, tot ce putea spune era să nu facem scandal?
Dorel a ridicat cheia veche între două degete.
— Eu nu fac niciun scandal. Vreau să știu de ce cheia mea nu mai merge la casa băiatului meu.
Cătălin și-a trecut palma peste față.
— Pentru că Andreea a schimbat yala.
— Asta am văzut și eu! izbucni socrul meu. Te întreb de ce ai permis așa ceva.
Mariana se uită la mine.
— Andreea, noi ce ți-am făcut atât de grav? Suntem părinții lui, nu niște străini.
Am simțit vechiul impuls să explic.
Să îndulcesc.
Să spun că nu vreau să se supere nimeni.
De data aceea n-am făcut-o.
— Nu v-am spus să nu mai veniți. Am spus că vreau să sunați înainte.
— Trebuie să cer voie să-mi văd copilul? întrebă Mariana.
— Nu. Trebuie să întrebați înainte să intrați în casa în care locuiesc și eu.
Dorel pufni.
— „Casa în care locuiești și tu”… Auzi la ea.
Atunci m-am uitat direct la el.
— Plătesc jumătate din rata acestei case.
S-a făcut liniște.
— Și chiar dacă n-aș plăti-o, tot n-ar fi normal să intrați cu cheia fără să ne întrebați.
— Eu i-am dat bani lui Cătălin când a cumpărat mobila din dormitor!
— Tata… interveni Cătălin.
— Ce „tata”? Eu am ajutat când ați avut nevoie. Acum trebuie să stau pe palier ca un străin?
Și atunci am spus lucrul pe care încercasem luni întregi să-l explic.
— Nu vă cer să fiți străini. Vă cer să fiți musafiri.
Dorel s-a uitat la mine de parcă îl insultasem.
— Musafir în casa băiatului meu?
Cătălin ridică brusc privirea.
Poate că trebuia să audă chiar de la tatăl lui.
Nu de la mine.
— Da, tată.
Toți am tăcut.
Dorel se întoarse spre el.
— Ce-ai spus?
Cătălin respiră adânc.
— Este casa noastră. A mea și a Andreei.
Mariana făcu un pas înainte.
— Cătălin…
— Mamă, vă rog.
Apoi se uită la cheia din mâna tatălui său.
— Cheia rămâne schimbată.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam pe Dorel, nu găsi imediat ceva de spus.
— Deci nevastă-ta hotărăște și tu execuți?
— Nu.
Cătălin se uită pentru o secundă la mine.
— Ar fi trebuit să rezolv eu asta înainte să ajungă ea să schimbe yala.
Recunosc că nu mă așteptasem.
Nu era o declarație spectaculoasă.
Dar era prima dată când Cătălin nu spunea „așa sunt ai mei”.
Dorel puse cheia în buzunar.
— Bine.
Tonul lui spunea exact contrariul.
Mariana avea ochii umezi.
— Am crescut un copil ca să ajung să sun înainte să-l vizitez.
Cătălin răspunse calm:
— Da, mamă. Pentru că acum copilul tău are treizeci și opt de ani și locuiește cu soția lui.
Au plecat.
N-au trântit ușa.
N-au făcut o scenă.
Dar liniștea rămasă în urma lor era aproape la fel de apăsătoare.
Cătălin a închis ușa și a rămas cu mâna pe clanță.
— Nu trebuia să schimbi yala fără să-mi spui.
M-am uitat la el.
— Știu.
S-a întors surprins.
— Știi?
— Da. Într-o căsnicie normală, ar fi trebuit să hotărâm împreună.
— Exact.
— Dar eu ți-am cerut luni întregi să hotărâm împreună. Iar tu ai hotărât de fiecare dată să nu faci nimic.
N-a mai spus nimic.
M-am așezat la masa din bucătărie.
— Cătălin, problema nu este cheia.
— Atunci care este?
— Că tu ai vrut atât de mult să nu-i superi pe ei, încât de fiecare dată ai ales să mă superi pe mine.
S-a așezat în fața mea.
— Nu am ales asta.
— Ba da. Doar că n-ai numit-o alegere.
Mă asculta.
— Când tatăl tău intra aici fără să mă anunțe și tu spuneai „lasă-l”, cine trebuia să accepte? Eu. Când mama ta venea în timpul programului meu și tu spuneai „stă și ea puțin”, cine își întrerupea munca? Eu. Când îți spuneam că nu mai pot și tu răspundeai „așa sunt ai mei”, cine trebuia să se adapteze?
Cătălin și-a coborât privirea.
— Tu.
— Exact.
Am făcut o pauză.
— Eu eram mai ușor de supărat decât ei, pentru că știai că până la urmă tot eu o să tac.
Asta l-a lovit.
Am văzut.
— N-am privit niciodată lucrurile așa.
— Știu. Asta a fost problema.
Următoarele săptămâni n-au fost plăcute.
Mariana nu m-a sunat deloc.
Dorel nici atât.
Oana i-a trimis lui Cătălin mesaje despre cum „familia nu mai este familie”.
Câteva rude au aflat, bineînțeles, versiunea în care eu schimbasem yala ca să-mi țin socrii departe de propriul fiu.
Dar de data aceea Cătălin nu mi-a mai cerut să repar eu situația.
Când mama lui îl suna, vorbea el cu ea.
Când sora lui comenta, îi răspundea el.
Și cel mai important: nu mai venea la mine după aceea să spună:
— Hai, sun-o și tu pe mama, să nu rămână supărată.
Pentru prima dată, relația lui cu familia lui nu mai era responsabilitatea mea.
După aproape o lună, Mariana l-a sunat.
— Am vrea să trecem duminică pe la voi.
Cătălin s-a uitat spre mine.
Altădată ar fi acoperit telefonul cu palma și m-ar fi întrebat:
„Ce să-i spun?”
De data aceea s-a uitat la calendarul de pe telefon.
— Duminică după patru ne este bine, mamă.
Am ridicat ochii spre el.
— Bine, răspunse Mariana rece.
Duminică au venit la patru și zece.
Au sunat.
Cătălin a deschis.
Dorel n-a spus nimic despre cheie.
Eu am făcut cafea, iar Mariana adusese o prăjitură.
Vizita n-a fost caldă.
Dar a fost o vizită.
Nu o invazie.
Au stat aproximativ două ore și au plecat.
Credeam că problema se terminase acolo.
Până într-o miercuri, câteva săptămâni mai târziu.
Eram într-o ședință online când a sunat soneria.
M-am uitat prin vizor.
Mariana și Dorel.
Neanunțați.
Mi-a căzut inima.
Pentru o secundă am simțit aceeași furie veche.
Cătălin era acasă în ziua aceea.
A ieșit din dormitor.
— Cine e?
Am arătat spre ușă.
— Ai tăi.
— Ai știut că vin?
— Nu.
Cătălin s-a uitat la mine.
Apoi la laptopul deschis.
S-a dus la ușă.
Am rămas în hol.
A deschis.
— Surpriză! spuse Mariana. Am fost prin zonă.
Expresia aceea.
„Prin zonă.”
Cătălin nu s-a dat la o parte.
— Mamă, Andreea lucrează și eu am treabă.
Mariana clipi.
— Păi nu stăm mult.
— Știu. Dar acum nu putem.
Dorel se încruntă.
— Nici zece minute?
— Nu acum.
Eu nu spusesem nimic.
Nu trebuia.
— Atunci când? întrebă Mariana.
— Sunați diseară și stabilim pentru weekend.
Cătălin i-a pupat pe amândoi și a închis ușa.
S-a întors spre mine.
— Ce?
Probabil aveam o expresie ciudată.
— Nimic.
— Am făcut ceva greșit?
Am zâmbit.
— Nu. Tocmai asta e.
S-a întors spre sufragerie, apoi s-a oprit.
— Andreea?
— Da?
— Cred că acum înțeleg de ce ai schimbat yala.
Nu i-am răspuns imediat.
Adevărul era că mi-aș fi dorit să nu fi fost nevoie s-o schimb.
Mi-aș fi dorit ca o conversație să fie suficientă.
Dar uneori oamenii înțeleg o limită abia când încetezi doar să vorbești despre ea și începi să o respecți chiar tu.
Mult timp am crezut că problema era cheia pe care socrul meu o avea de la apartamentul nostru.
Nu era.
Problema era că nimeni nu mă întrebase dacă eram de acord ca el s-o folosească.
După ce am schimbat yala, n-am închis ușa familiei lui Cătălin.
Am făcut doar ca, pentru prima dată, să bată înainte să intre în viața mea.