Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama a pus cheile pe bufet.
Nu le-a aruncat.
Nu a ridicat vocea.
Tocmai asta a făcut momentul și mai greu.
— Mamă, stai puțin, am spus.
— Pentru ce?
— Nu am venit să-ți luăm casa.
— Dar ați venit să-mi explicați de ce cuvântul meu nu valorează nimic.
Irina a făcut un pas înainte.
— Nu am spus asta.
Mama s-a întors spre ea.
— Atunci ce spui?
— Că sunt economiile noastre. Aproape toate. Dacă ne mutăm aici, trebuie schimbată centrala, refăcută baia, instalația…
— Știu cum arată casa mea.
— Nu asta voiam să spun.
— Atunci ce vrei de la mine, Irina?
Soția mea a tăcut câteva secunde.
— Siguranță.
Mama a zâmbit amar.
— De mine.
— Pentru copii.
— Tot de mine.
M-am băgat între ele înainte ca discuția să ajungă unde nu mai putea fi reparată.
— Ajunge.
Mama s-a uitat la mine.
— Nu, Andrei. Acum vreau să aud de la tine.
A arătat spre cheile de pe bufet.
— Dacă Irina nu ți-ar fi cerut toate astea, tu ai fi venit vreodată la mine să-mi ceri acte?
Știam răspunsul.
— Probabil că nu.
Mama a închis ochii pentru o clipă.
— Atunci am înțeles bine.
— Nu ai înțeles.
— Ba da. Pentru ea renunți la casa în care ai crescut.
Atunci ceva s-a schimbat în mine.
Până în momentul acela încercasem să fiu fiul care nu-și rănește mama și soțul care nu-și lasă nevasta singură.
Dar nu mai puteam fi amândoi dacă asta însemna să nu spun ce gândeam.
— Nu renunț la casă pentru Irina.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că sunt tată acum.
Mama a rămas nemișcată.
— Ce legătură are asta?
— Toată.
M-am apropiat de masă.
— Tu m-ai crescut singură. Tu m-ai învățat că atunci când ai copii trebuie să te gândești mai întâi la ei.
— Și eu ce fac acum? Vă dau o casă!
— Știu. Și este enorm ce faci.
— Atunci?
— Dar ca să locuim aici trebuie să băgăm aproape toate economiile noastre în casa asta. Iar eu am doi copii pentru care răspund.
Mama s-a uitat la mine de parcă nu mă mai recunoștea.
— Eu te-aș da afară vreodată?
— Nu cred.
— Nu crezi?
Vocea i s-a frânt.
— După tot ce am făcut pentru tine, răspunsul tău este „nu cred”?
Am simțit-o pe Irina atingându-mi ușor brațul.
Nu ca să mă oprească.
Ca să-mi spună că era acolo.
— Mamă, eu am încredere în tine.
— Atunci mută-te.
— Nu pot pune viitorul copiilor mei pe „am încredere”.
Mama s-a ridicat.
— Gata.
— Ascultă-mă.
— Am ascultat destul.
A luat cheile.
— Casa rămâne la mine. Voi rămâneți la voi. Am terminat discuția.
Am plecat în seara aceea fără să ne îmbrățișăm.
În mașină, Irina nu spunea nimic.
Am condus câteva minute.
Apoi am întrebat:
— Ești mulțumită?
Imediat ce am spus-o, mi-a părut rău.
Irina s-a întors spre mine.
— Crezi că asta mi-am dorit?
— Nu știu ce mai cred.
— Atunci oprește mașina.
Am tras pe dreapta.
Irina avea ochii umezi.
— Ascultă-mă bine, Andrei. Eu nu vreau casa mamei tale.
— Știu.
— Nu, nu știi. Pentru că altfel nu m-ai întreba dacă sunt mulțumită.
A respirat adânc.
— Dacă vrei să ne mutăm acolo fără să băgăm 70.000 de lei în renovare, putem discuta. Facem strict ce trebuie, continuăm să strângem bani pentru locul nostru și plecăm când putem.
Am privit-o.
— Ai accepta?
— Da.
— După tot ce s-a întâmplat?
— Nu vreau să te despart de mama ta pentru o casă.
Replica aceea m-a făcut să-mi fie rușine de întrebarea pe care i-o pusesem.
Două zile mai târziu m-am dus din nou la mama.
Singur.
— Am găsit o variantă.
Nici nu m-a poftit să mă așez.
— Nu mă mai interesează.
— Ascultă-mă două minute. Ne mutăm dacă oferta rămâne valabilă, dar nu facem renovarea mare. Reparăm doar ce este necesar. Restul banilor îi păstrăm și continuăm să strângem pentru casa noastră.
Mama m-a privit lung.
— Deci casa mea e bună până vă cumpărați alta.
— Mamă…
— Nu.
A clătinat din cap.
— Nu mai vreau.
— De ce?
— Pentru că de fiecare dată când o să intru aici o să mă întreb dacă vă uitați la mine și vă gândiți când mor.
— Cum poți să spui asta?
— Așa simt.
Am înțeles atunci că nu mai discutam despre bani.
Nici despre acte.
Nici măcar despre casă.
Mama se simțea respinsă.
Iar eu nu aveam nicio propoziție care să poată șterge sentimentul acela.
— Bine, am spus.
— Bine.
Am ajuns la ușă.
Înainte să ies, m-am întors.
— Dar vreau să știi ceva.
Mama nu m-a privit.
— Eu nu te-am ales pe Irina în locul tău.
Tăcere.
— Am ales să nu pun viitorul copiilor mei într-o situație pe care n-o pot controla.
Atunci s-a uitat la mine.
— Pentru mine e același lucru.
— Pentru mine nu.
Am plecat.
Lunile următoare au fost grele.
Mama vorbea cu mine, dar puțin.
Cu copiii era la fel ca înainte. Îi suna, le cumpăra câte ceva, îi chema uneori la ea.
Pe Irina o trata politicos.
Rece, dar politicos.
Iar noi am rămas în cele două camere.
Nu ne-a fost ușor.
Au fost seri în care, după ce adormeau copiii, eu și Irina stăteam la masa din bucătărie și calculam iar.
Avans.
Rate.
Dobândă.
Cheltuieli.
Uneori mă gândeam la casa mamei și mă întrebam dacă nu fuseserăm niște proști.
Aveam acolo trei camere și curte.
Gratis.
Noi stăteam înghesuiți și strângeam fiecare leu.
Dar apoi mă uitam la Irina.
Nu-mi reproșa nimic.
Niciodată nu mi-a spus:
„Ți-am zis eu.”
După aproape doi ani am reușit.
Nu ne-am cumpărat vreo vilă.
Am găsit un apartament cu trei camere într-un bloc mai vechi.
Avea nevoie de zugrăveală și bucătăria era mică.
Dar fiecare copil avea locul lui.
Și aveam o rată care mă speria de fiecare dată când deschideam aplicația băncii.
În ziua în care am primit cheile, am ținut brelocul în palmă câteva secunde.
M-am gândit imediat la mama.
La cheile strânse în pumn în bucătăria ei.
N-am sunat-o.
Nu atunci.
A aflat de la copii.
Fetița îi spusese entuziasmată:
— Buni, eu o să am camera mea!
Mama m-a sunat în aceeași seară.
— V-ați cumpărat?
— Da.
— Unde?
I-am spus.
— Trei camere?
— Trei.
A urmat o pauză.
— Să-l stăpâniți sănătoși.
— Mulțumesc, mamă.
Atât.
Prima dată a venit la noi după aproape o lună.
Copiii au tras-o imediat prin camere.
— Uite, buni!
— Și aici e biroul meu!
— Și pot să închid ușa!
Mama râdea.
Eu o urmăream din hol.
Nu mai văzusem râsul acela de mult.
După ce copiii s-au retras, am rămas cu ea în bucătărie.
Irina ne-a lăsat singuri.
Mama s-a uitat în jur.
— E frumos.
— Mai avem multe de făcut.
— Aveți timp.
A trecut cu palma peste marginea mesei.
Apoi m-a întrebat:
— Pentru asta m-ai refuzat?
Întrebarea nu avea răutate.
Doar tristețe.
— Nu, mamă.
— Atunci pentru ce?
M-am așezat în fața ei.
— Pentru asta am refuzat să punem tot ce aveam într-un lucru care nu era al nostru.
A dat încet din cap.
— Tot nu ai avut încredere în mine.
— Am avut încredere în tine ca mamă.
— Dar nu destul.
— Nu despre asta era vorba.
Am ezitat.
— Tu trebuia să te gândești ca proprietar. Eu trebuia să mă gândesc ca tată.
Mama s-a uitat spre camera copiilor.
— Eu tot mamă eram.
— Știu.
— Și voiam să vă ajut.
— Știu și asta.
Pentru prima dată după aproape doi ani, am întins mâna peste masă.
Mama nu și-a retras-o când i-am prins degetele.
— N-am crezut niciodată că ne-ai face rău intenționat.
— Atunci de ce?
— Pentru că oamenii se ceartă. Se răzgândesc. Se îmbolnăvesc. Mor. Există succesiuni, frați, probleme pe care astăzi nici nu le putem prevedea. Iar eu nu puteam pune economiile copiilor într-o promisiune că nimic nu se va schimba vreodată.
Mama a tăcut mult.
Apoi a spus:
— Poate n-am știut să fac diferența.
— Între ce?
— Între faptul că nu aveai încredere în mine și faptul că aveai nevoie de siguranță pentru ei.
N-am răspuns.
Nu era nevoie.
Când a plecat, am condus-o până la ușă.
Pe cuier, lângă geaca mea, erau cheile apartamentului.
Mama le-a observat.
Le-a privit câteva secunde.
— Acum aveți cheia voastră.
— Da.
— A fost greu?
Am zâmbit.
— Foarte.
Mama și-a pus haina.
Apoi, înainte să iasă, a spus:
— Poate așa trebuia.
Nu ne-am cerut iertare în seara aceea pentru fiecare cuvânt spus.
Nu s-au șters cei doi ani.
Dar, când a plecat, mama m-a îmbrățișat.
Și am știut că începusem să ne întoarcem unul spre celălalt.
Mult timp am crezut că în bucătăria mamei trebuia să aleg între ea și soția mea.
Nu asta fusese alegerea.
Mama îmi oferea ceva uriaș și, în mintea ei, faptul că era mama mea trebuia să fie garanția suficientă.
Irina nu-i cerea casa.
Îmi cerea să nu punem toate economiile și viitorul copiilor într-o promisiune care depindea de faptul că oamenii nu se vor schimba niciodată, nu se vor certa și vor trăi pentru totdeauna.
Iar ironia era că tocmai mama mă învățase să-mi protejez familia.
Doar că, atunci când am făcut-o, a durut-o să descopere că familia pe care trebuia s-o protejez nu mai era doar ea.