Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am răspuns.
— Alo?
Pentru o secundă n-am auzit decât respirația femeii care stătea noaptea cu mama.
Apoi vocea ei:
— Irina… îmi pare rău.
Atât.
Nu mai era nevoie să spună nimic.
Am închis ochii.
— La ce oră? am reușit să întreb.
— Puțin după cinci. Dormea. Am intrat să văd dacă are nevoie de ceva și…
Restul cuvintelor s-au amestecat.
Am lăsat telefonul jos.
Sorin se ridicase deja.
— Irina?
M-am uitat la el.
— Mama a murit.
Nu-mi amintesc cum m-am îmbrăcat.
Nu-mi amintesc drumul până la garsonieră.
Îmi amintesc doar că atunci când am intrat era o liniște pe care n-o mai auzisem niciodată.
Cana mamei era pe masă.
Icoana ei era pe perete.
Fotoliul vechi stătea lângă fereastră.
M-am apropiat de pat și i-am luat mâna.
Era rece.
— Mamă…
Am spus cuvântul o dată.
Apoi încă o dată.
De parcă, dacă îl repetam suficient, avea să deschidă ochii.
— Mamă…
Dar mama nu mai putea răspunde.
Sorin a venit după mine.
Nu mi-a spus să mă liniștesc.
Nu mi-a spus că „așa a fost să fie”.
A sunat unde trebuia.
A vorbit cu oamenii cu care eu nu eram în stare să vorbesc.
În zilele următoare s-a ocupat de lucrurile pe care eu nici măcar nu puteam să le pronunț.
Preot.
Acte.
Colivă.
Înmormântare.
A stat lângă mine când au venit rudele.
A dus-o pe Mara la școală.
A răspuns la telefoane.
A făcut tot ce trebuia făcut.
Și totuși, când îl priveam, în mine creștea ceva urât.
Furie.
Nu pentru că făcuse ceva atunci.
Ci pentru că nu puteam să uit bucătăria noastră.
„Nu în apartamentul nostru, Irina.”
După înmormântare, am eliberat garsoniera.
Am strâns hainele mamei.
Am luat icoana.
Fotoliul.
Câteva fotografii.
La final am încuiat ușa și am pus cheia în geantă.
Trebuia s-o duc proprietarei.
N-am dus-o.
Am păstrat-o.
Au trecut cele 40 de zile.
Apoi au început certurile.
Nu certuri mari.
Mai rău.
Certuri din nimic.
— Ai lăsat iar lumina aprinsă.
— Am uitat.
— Mereu uiți.
Sau:
— Mergem puțin în parc duminică?
— N-am chef.
— Irina, n-ai chef de nimic de două luni.
Orice spunea Sorin mă irita.
Dacă mă întreba ce am, mă enerva că întreabă.
Dacă nu mă întreba, mă enerva că nu-i pasă.
Până într-o seară.
Stăteam la masa din bucătărie când Sorin a pus jos factura pe care o avea în mână.
— Cât o să mă mai pedepsești?
Am ridicat capul.
— Poftim?
— Ai auzit.
— Eu te pedepsesc?
— Da.
Am râs scurt.
— Interesant.
— Irina, de când a murit mama ta, orice fac este greșit.
— Nu o băga pe mama în asta.
— Este deja aici.
Am încremenit.
— Ce vrei să spui?
— Că despre ea ne certăm de fiecare dată, chiar și când ne certăm despre o farfurie.
M-am ridicat.
— Pentru că tu n-ai vrut-o aici!
— Da!
Pentru prima dată, Sorin a ridicat vocea.
— N-am vrut s-o mutăm aici. Și încă cred că n-am fi putut face față.
M-am uitat la el și am simțit că toate lunile acelea explodează.
— Eu am mers cu ea la investigații. Eu am dus medicamente. Eu am stat lângă ea când îi era rău. Eu am văzut cum se stingea!
— Știu!
— Nu, nu știi!
— Atunci eu ce am făcut, Irina?
S-a făcut liniște.
Sorin avea ochii umezi.
— Eu am ținut casa. Am ținut copilul. Am ținut banii. Am ținut tot când tu nu mai puteai. Când tu erai la mama ta, eu eram aici. Când nu puteai să te ridici dimineața, eu o pregăteam pe Mara. Când ai vândut cerceii fără să-mi spui, eu am găsit bani pentru restul.
Și-a pus palma pe masă.
— Dar la tine asta nu se vede.
Am vrut să-i răspund.
N-am putut.
Pentru că avea dreptate.
Și tocmai asta mă înfuria.
M-am așezat din nou.
— Știi ce este cel mai rău?
— Ce?
Mi-am șters obrazul.
— Că nu pot să te iert că ai avut dreptate.
Sorin a rămas nemișcat.
— Despre ce?
— Dacă o aduceam aici…
Mi s-a frânt vocea.
— Dacă o aduceam aici, probabil ne distrugeam.
Era prima dată când spuneam asta cu voce tare.
— Și urăsc că știu asta.
Sorin s-a așezat în fața mea.
— Irina…
— Mă trezeam noaptea acolo și trebuia să vin dimineața aici. Nu mai eram bună nici la serviciu, nici acasă. Mara aproape nu mă mai vedea. Nu mai aveam bani. Nu mai aveam putere.
Am început să plâng.
— Dacă mama era aici, ar fi fost și mai greu.
— Da.
— Nu trebuia să spui „da”.
— Dar tocmai mi-ai cerut să nu te mai mint.
Am tăcut.
— Și asta mă face o fiică îngrozitoare?
— Nu.
— Am pus-o într-o garsonieră, Sorin.
— La două străzi de noi.
— Nu era casa noastră.
— Nu.
N-a încercat să schimbe adevărul.
— Dar avea pe cineva lângă ea noaptea. Tu erai acolo în fiecare zi. Avea lucrurile ei. Avea fotoliul ei. Icoana ei. Te avea pe tine.
Am început să plâng și mai tare.
— N-am fost acolo când a murit.
— Nu.
Sorin s-a uitat la mine.
— Dar asta s-ar fi putut întâmpla și dacă dormea în camera de lângă noi.
Replica aceea m-a oprit.
Nu pentru că mă consola.
Ci pentru că era adevărată.
Nu exista nicio alegere prin care eu puteam garanta că voi fi lângă mama exact în ultima secundă.
Eu încercasem luni întregi să găsesc o asemenea alegere.
Nu exista.
După câteva clipe, Sorin a spus:
— Și eu am greșit.
L-am privit.
— Cu ce?
— În seara în care ne-a spus medicul că nu mai poate locui singură.
A respirat adânc.
— Tu tocmai aflaseși că îți pierzi mama, iar eu am început să vorbesc despre camere, bani și program.
N-am spus nimic.
— Toate lucrurile alea erau adevărate. Dar nu erau primele lucruri pe care trebuia să ți le spun.
— Și ce trebuia să-mi spui?
Sorin și-a coborât privirea.
— Că îmi pare rău. Că mi-e frică pentru tine. Și că găsim împreună o soluție.
Asta era.
Nu aveam nevoie ca Sorin să mintă și să spună că ar fi fost ușor s-o aducem pe mama la noi.
Aveam nevoie să nu mă simt singură în momentul în care lumea mea se prăbușea.
— Eu nu am vrut s-o îndepărtez pe mama ta, continuă el. Am vrut să găsim o variantă în care tu să poți fi fiica ei fără să încetezi să fii mama Marei și soția mea.
— Dar eu te-am făcut vinovat.
— Da.
— Pentru că era mai simplu.
Sorin n-a răspuns.
Nici nu trebuia.
Era mai simplu să fiu furioasă pe el decât să fiu furioasă pe boală.
Pe timp.
Pe faptul că mama murise.
Pe faptul că, indiferent câți bani aș fi avut și în ce casă aș fi locuit, tot n-aș fi putut s-o salvez.
Nu ne-am reparat căsnicia în seara aceea.
Dar am încetat s-o mai distrugem.
Au trecut câteva luni.
Într-o sâmbătă, căutam niște acte într-un sertar din bucătărie când Sorin a găsit cheia.
— Asta nu e de la garsonieră?
Mi s-a strâns stomacul.
— Ba da.
— Credeam că ai dat-o proprietarei.
— I-am plătit-o. Mi-a spus că pot s-o păstrez dacă vreau.
Sorin a ținut cheia câteva secunde.
Apoi a pus-o exact unde o găsise.
Nu mi-a spus s-o arunc.
Nu mi-a spus că trebuie să merg mai departe.
Doar a închis sertarul.
Cheia a mai rămas acolo aproape două luni.
Până într-o dimineață.
Am deschis sertarul, am luat-o și am pus-o pe masa din bucătărie.
Sorin și-a ridicat privirea din cana de cafea.
— Ce faci?
— O duc astăzi la tanti Rodica.
— Ești sigură?
M-am uitat la cheia aceea mică.
— Nu.
Am luat-o în palmă.
— Dar o duc.
În după-amiaza aceea am mers singură.
Tanti Rodica m-a recunoscut imediat.
Când i-am întins cheia, n-a întrebat de ce o păstrasem atât.
A închis-o în palmă și mi-a spus:
— Dumnezeu s-o odihnească.
— Amin.
Am ieșit și am rămas câteva minute pe trotuar.
Garsoniera era la două străzi de casa mea.
Atât.
Două străzi.
Luni întregi mă uitasem la distanța aceea ca la dovada că îmi exilasem mama în ultimele ei zile.
Abia atunci am reușit să văd și cealaltă parte.
Mama avusese un pat curat.
Pe cineva lângă ea noaptea.
Lucrurile ei în jur.
Și o fiică ce venea în fiecare zi.
Nu fusese alegerea pe care mi-o dorisem.
Fusese alegerea pe care o putusem duce.
Iar uneori există o diferență uriașă între a-ți abandona părintele și a accepta, oricât de tare doare, că nu-l poți salva.