Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Rodica a coborât câteva trepte și s-a uitat când la mine, când la mama.
— Am întrerupt ceva?
— Nu, spuse mama repede. Fata mea tocmai a aflat unde îmi beau eu cafeaua.
Rodica a râs.
— Aaa, dumneavoastră sunteți fata!
Eu încă nu găseam nimic amuzant.
Rodica a coborât până la noi.
— Să știți că mama dumneavoastră e o comoară. De când vine ea, scara asta lucește.
Mama și-a dat ochii peste cap.
— Hai, Rodica, că nu-i nevoie să mă lauzi.
Dar am văzut-o.
Pentru o secundă, mama s-a îndreptat de spate.
Era mândră.
Și cred că acela a fost primul moment în care am început să înțeleg că eu vedeam situația complet diferit de ea.
Eu vedeam o femeie de 69 de ani cu mâinile în mănuși de cauciuc.
Ea vedea o treabă pe care încă era capabilă s-o facă bine.
— Hai sus când termini, îi spuse Rodica. Am făcut cafeaua.
— Vin imediat.
Rodica a urcat.
Eu m-am uitat la găleată.
— Gata. Hai acasă.
Mama a ridicat sprâncenele.
— Cum adică gata?
— Adică nu mai speli nimic astăzi.
— Mai am un etaj.
— Mamă…
— Un etaj.
Și a luat mopul.
Am rămas acolo încă douăzeci de minute.
Ea a terminat de spălat.
Eu am stat pe o treaptă și am privit-o.
La final și-a clătit cârpele, a pus lucrurile într-o debara mică și și-a luat geanta maro de pe balustradă.
— Cafeaua? a întrebat Rodica de sus.
Mama s-a uitat la mine.
— Altă dată, Rodica. Azi mă duce fata acasă.
Pe drum am rezistat aproximativ cinci minute.
— Nu mai vii.
Mama s-a întors spre mine.
— Ba vin.
— Nu, mamă.
— Andreea, am 69 de ani, nu nouă.
— Tocmai. Ai 69 de ani.
— Și?
— Și nu trebuie să speli scările altora ca să ai bani.
— Știu că nu trebuie.
— Atunci gata.
Mama s-a uitat pe geam.
— Nu.
Am tras aer în piept.
— Îți dau eu banii pe care îi câștigi aici.
— Nu.
— Nici măcar nu știi cât vreau să-ți dau.
— Nu contează.
— Sunt fata ta!
Atunci s-a întors spre mine.
— Tocmai de aceea.
Aceeași replică.
— Explică-mi și mie ce înseamnă „tocmai de aceea”.
Mama și-a pus geanta în poală.
— Înseamnă că tu ai doi copii. Ai rată. Ai serviciu. Ai casa ta. Ai cheltuielile tale.
— Și tu ești mama mea.
— Da. Nu copilul tău.
Replica m-a lovit.
— Nu încerc să te tratez ca pe un copil.
— Ba puțin asta faci.
— Încerc să am grijă de tine.
— Și eu am grijă de mine.
Am tăcut.
Mama și-a netezit geanta cu palma.
— Crezi că numai pentru bani mă duc acolo?
M-am uitat la ea.
— Păi pentru ce?
— Pentru că luni, miercuri și vineri știu că trebuie să mă ridic din pat.
N-am spus nimic.
— Mă trezesc la șapte. Îmi fac cafeaua. Mă îmbrac. Ies din casă. Merg cu autobuzul. Am ceva de făcut.
Vocea i s-a schimbat când a continuat:
— După ce a murit taică-tu, au fost zile când mă trezeam și nu aveam niciun motiv să mă grăbesc nicăieri.
M-am uitat înainte.
— Și Rodica?
— Rodica există, după cum ai văzut.
Am zâmbit fără să vreau.
— După ce termin, urc la ea. Bem cafeaua. Mai stăm de vorbă. Uneori mă mai ceartă că spăl prea bine și stric norma celorlalte femei.
Am râs.
Mama a zâmbit și ea.
Apoi a devenit serioasă.
— Da, îmi trebuie și banii. Nu te mint. Pensia îmi ajunge, dar la limită. Cu ce câștig acolo nu mai stau să mă gândesc dacă luna asta îmi iau medicamentele și luna viitoare îmi cumpăr pantofi.
— De ce nu mi-ai spus asta?
— Pentru că tu m-ai întrebat dacă am bani.
— Și?
— Și aveam.
Am vrut să răspund.
N-am putut.
Pentru că avea dreptate.
De câte ori o întrebasem?
— Ai bani, mamă?
— Am.
Și eu eram mulțumită.
Nu întrebasem niciodată ce însemna acel „am”.
Când am ajuns la ea, am intrat în bucătărie.
— Arată-mi.
— Ce?
— Cât cheltuiești într-o lună.
— Andreea…
— Nu ca să-ți iau banii. Vreau doar să înțeleg.
Mama a bombănit, dar până la urmă s-a așezat.
Am luat o foaie.
Întreținerea.
Curentul.
Gazele.
Telefonul.
Medicamentele.
Mâncarea.
Analizele din când în când.
Iarna, facturile mai mari.
La sfârșit am întrebat:
— Și cât îți rămâne?
— Depinde.
— Fără banii de la scară.
A tăcut.
— Mamă?
Mi-a spus.
Nu era o sumă care să însemne că murea de foame.
Dar era suficient de mică încât orice problemă neprevăzută să devină o problemă adevărată.
— Dacă se strică frigiderul?
Mama a ridicat din umeri.
— Nu s-a stricat.
— Și dacă se strică?
— Atunci vedem.
Asta era strategia ei financiară.
„Atunci vedem.”
În zilele următoare am început să observ lucruri pe care înainte le văzusem fără să le înțeleg.
Când îi duceam fructe:
— Sunt prea multe, mamă. Ia-le la copii.
Când voiam să-i cumpăr o haină:
— Pentru ce? A mea e foarte bună.
Când intram iarna în dormitor:
— De ce e caloriferul aproape închis?
— Eu dorm mai bine la răcoare.
Poate uneori chiar era adevărat.
Dar nu întotdeauna.
Am făcut însă ceva ce m-a costat mai mult decât dacă i-aș fi dat pur și simplu bani.
Am lăsat-o să continue.
Mama s-a dus din nou la bloc lunea următoare.
Nu mi-a plăcut.
Dar am înțeles că dacă îi spuneam „gata, nu mai muncești”, nu o ajutam.
Îi luam o decizie doar pentru că eram fiica ei și credeam că știu mai bine.
Am făcut o înțelegere.
— Dacă te doare spatele, te oprești.
— Da.
— Dacă simți că e prea mult, te oprești.
— Da.
— Și nu mă mai minți.
— Bine.
— Nici cu Rodica.
Mama a zâmbit.
— Dar Rodica există.
— Știu. Am cunoscut-o.
— Și face cafea bună.
— Mamă!
A râs.
Apoi și ea mi-a pus o condiție.
— Nici tu nu-mi bagi bani în geantă pe ascuns.
Am ridicat sprâncenele.
— De unde știi că mă gândeam?
— Te-am crescut.
Am găsit altă cale.
Când făceam cumpărături mai mari, cumpăram și pentru ea.
Dacă avea o analiză sau o cheltuială neprevăzută, discutam înainte.
Uneori accepta ajutorul.
Alteori nu.
Și am încercat să respect ambele răspunsuri.
Dar cel mai important lucru pe care l-am schimbat a fost o întrebare.
Am încetat să mai spun:
— Mamă, ai bani?
Pentru că știam deja ce răspuns urma să primesc.
— Am.
În schimb, într-o lună am întrebat-o:
— După ce plătești întreținerea, medicamentele și mâncarea, cât îți mai rămâne?
S-a uitat urât la mine.
— Ce te interesează?
— Mă interesează.
— Îmi ajunge.
— N-am întrebat dacă îți ajunge.
A bombănit ceva și a schimbat subiectul.
Luna următoare am întrebat-o din nou.
S-a enervat.
A treia lună, când am întrebat, a oftat.
Și mi-a spus.
Atunci am știut că începuse să aibă încredere că nu încercam să-i iau independența.
Mama a mai continuat o vreme să meargă la bloc.
Lunea.
Miercurea.
Vinerea.
Spăla scările.
Apoi urca la etajul trei.
Iar Rodica îi făcea cafeaua pe care, tehnic vorbind, mama nu mă mințise niciodată că o bea.
Mult timp am crezut că atunci când mama îmi spunea „am”, îmi spunea că nu are nevoie de nimic.
Abia în ziua în care am găsit-o cu mopul în mână am înțeles că acel cuvânt putea să însemne cu totul altceva.
„Am” putea însemna:
Am plătit facturile.
Am medicamente luna asta.
Am ce pune pe masă.
Mă descurc dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut.
Dar nu însemna neapărat că îi și rămânea ceva.
Mama n-a încetat imediat să spele scările.
Dar a încetat să mă mintă.
Iar eu am încetat să-i mai pun întrebarea la care știam că îmi va răspunde întotdeauna la fel:
— Ai bani, mamă?
Pentru că acum știam răspunsul.
— Am.
Doar că, în sfârșit, învățasem să întreb ce înseamnă.