Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cătălin n-a răspuns.
Pentru câteva secunde a rămas în mijlocul bucătăriei, uitându-se la mine de parcă încerca să găsească o replică prin care să întoarcă totul la normal.
N-a găsit-o.
— Deci chiar pleci la ai tăi?
— Da.
— Și Daria?
— Vine cu mine.
A oftat și și-a trecut mâna prin păr.
— Mama o să facă un scandal monstru.
M-am uitat la el.
— Vezi? Asta te preocupă.
— Ce?
— Nu că eu am ajuns să urăsc Crăciunul. Nu că de ani întregi muncesc până cad din picioare. Te preocupă că se supără mama ta.
— Irina, nu vreau să ne certăm.
— Nici eu. Tocmai de asta plec.
În dimineața de 24 decembrie am pus două genți în mașină și am plecat cu Daria spre Buzău.
Cătălin a rămas.
Mama m-a primit în prag și m-a strâns în brațe.
Tata mi-a luat bagajele din mână.
— Lasă, fată. Întâi stai jos și mănâncă ceva cald.
Atât.
Nicio întrebare.
Niciun reproș.
Am intrat în casă și pentru prima dată după mulți ani nu exista o listă care mă aștepta.
Mama pregătise ciorba și o parte din mâncare.
Tata se ocupase de lemne și de cumpărături.
Fratele meu, Ionuț, a venit după-amiază cu două cutii de prăjituri de la cofetărie.
Mama s-a uitat la ele și a râs.
— Foarte bune. Am scăpat și de făcut prăjituri.
Atât de simplu.
N-a murit nicio tradiție.
N-a fost distrus Crăciunul pentru că prăjiturile nu fuseseră făcute în casă.
Fiecare făcuse câte ceva.
Iar eu am stat la masă.
Pur și simplu am stat.
La Pitești însă, lucrurile arătau diferit.
Aveam să aflu asta abia mai târziu.
Cătălin ajunsese la părinții lui convins că mama lui avea lucrurile sub control.
Nu le avea.
Mariana pregătise o parte din mâncare, dar mai erau cumpărături, camere de aranjat, masa de pregătit și o mulțime de lucruri mici pe care, în ceilalți ani, eu le făceam înainte ca cineva să observe că trebuiau făcute.
— Cătălin, du-te după pâine.
După o jumătate de oră:
— Cătălin, scoate farfuriile alea bune.
Apoi:
— Cătălin, ajută-l pe taică-tu cu masa.
Și după ce au venit rudele:
— Vezi că trebuie strânse paharele.
La început, mi-a povestit ulterior, se enervase.
Apoi începuse să observe.
De fiecare dată când cineva termina de mâncat, rămânea ceva de făcut.
De fiecare dată când apărea un platou plin pe masă, cineva îl pregătise.
De fiecare dată când o cameră era gata pentru musafiri, cineva schimbase lenjeria, ștersese praful și pusese lucrurile în ordine.
Ani întregi, acel „cineva” fusesem eu.
În seara de Ajun, telefonul meu a sunat.
Cătălin.
Am lăsat să sune câteva secunde înainte să răspund.
— Da?
Vocea lui era diferită.
— Ce faceți?
— Bine. Daria e cu tata. Tu?
— Bine…
A urmat o pauză.
— Irina, n-am știut că e chiar așa.
Am închis ochii.
Replica aceea m-a durut mai mult decât dacă ar fi început iar să țipe.
— Ba ai știut.
— Nu…
— Ba da, Cătălin. Ai fost acolo în fiecare an.
A tăcut.
— M-ai văzut alergând între bucătărie și masă. M-ai văzut când eram bolnavă. M-ai auzit când îți spuneam că nu mai pot.
— Știu.
— Atunci nu-mi spune că n-ai știut.
Mi-am coborât vocea.
— Doar că ți-a fost mai comod să nu spui nimic.
De data asta nu s-a apărat.
— Mama e terminată.
Aproape că am râs.
— Și eu cum crezi că eram?
— Știu.
— Nu. Acum începi să știi.
Mi-a povestit că el și Viorel petrecuseră jumătate de zi ajutând prin bucătărie și prin casă.
Că rudele veniseră și întrebaseră de mine.
Și, la un moment dat, după ce Mariana se învârtise ore întregi prin bucătărie, spusese iritată:
— Irina le făcea pe toate mai repede.
Acolo, mi-a spus Cătălin, îl lovise.
Nu pentru că mama lui mă lăudase.
Ci pentru că realizase câte lucruri făceam fără ca el măcar să le observe.
— Îmi pare rău, spuse.
Am rămas tăcută.
— Irina?
— Sunt aici.
— Putem vorbi când mă întorc?
— Putem.
N-am spus că îl iert.
Nu încă.
Cătălin a venit la Buzău după Crăciun.
Când a intrat, nu mai avea aerul sigur pe care îl avusese în bucătăria noastră.
Daria s-a bucurat să-l vadă și a fugit la el.
Mai târziu, când ea a rămas cu părinții mei, noi ne-am dus în cameră.
Cătălin s-a așezat pe marginea patului.
— Îmi pare rău.
Am așteptat.
— Nu pentru că ai plecat.
A ridicat privirea spre mine.
— Pentru că te-am lăsat singură ani de zile și, când mi-ai spus că nu mai poți, ți-am zis că exagerezi.
Era prima dată când nu adăuga un „dar”.
Nu „îmi pare rău, dar mama…”
Nu „îmi pare rău, dar și tu…”
Doar îmi pare rău.
— Nu vreau să aud asta doar acum, i-am spus. Vreau să văd că se schimbă ceva.
— Ce vrei să fac?
— Nu vreau să-ți dau eu o listă.
S-a uitat nedumerit la mine.
— Tocmai asta este problema, Cătălin. Nu vreau să-ți spun eu ce farfurie trebuie dusă, ce masă trebuie strânsă sau când trebuie să-i spui mamei tale că este prea mult. Vreau să vezi și singur.
A dat încet din cap.
— Bine.
— Și încă ceva. Eu nu mă mai întorc într-o casă în care tradiția înseamnă că femeile muncesc și bărbații așteaptă.
— Înțeleg.
— Dacă mergem, mergem împreună. Ajutăm amândoi. Strângem amândoi. Iar dacă asta este o problemă, facem Crăciunul acasă.
— Bine.
Mariana nu mi-a vorbit aproape o lună.
Nu m-am dus după ea.
Nu am sunat să mă justific.
Într-o seară am primit un mesaj.
Patru cuvinte:
„Poate am greșit și eu.”
M-am uitat mult la ecran.
Pentru altcineva putea părea puțin.
Pentru Mariana era aproape o declarație.
I-am răspuns:
„Și eu vreau să fie bine.”
Atât.
Nu aveam nevoie să câștig.
Aveam nevoie ca lucrurile să nu mai fie ca înainte.
Și schimbarea n-a venit dintr-o singură conversație.
A trebuit s-o văd.
Câteva luni mai târziu am mers la ziua lui Viorel.
După masă, Mariana s-a ridicat și a început:
— Irina, aduci tu…
Cătălin se ridicase deja.
— Lasă, mamă. Aduc eu.
A luat farfuriile și le-a dus în bucătărie.
Mai târziu a strâns masa împreună cu mine fără să-i spun nimic.
N-a fost un gest spectaculos.
Tocmai de aceea a contat.
Iar când s-a apropiat următorul Crăciun, Mariana a sunat.
— Irina, când veniți?
Înainte să răspund eu, Cătălin, care era lângă mine, a spus:
— Venim pe 23, mamă.
— Dar nu puteți veni mai devreme? Sunt multe de făcut.
Cătălin s-a uitat spre mine.
Apoi a răspuns:
— Spune-ne ce mai e de făcut și împărțim când ajungem. Eu mă ocup de cumpărături și de masă.
Mariana a tăcut.
— Și sarmalele?
— Le facem împreună. Sau facem mai puține.
Am zâmbit.
Niciun scandal.
Nicio ceartă.
Nicio familie destrămată.
Doar un bărbat care învățase, în sfârșit, că tradițiile nu se păstrează punând toată munca în brațele aceleiași persoane.
Mult timp am crezut că problema mea era Crăciunul la socri.
Nu era.
Nu erau nici sarmalele, nici vasele, nici perdelele.
Problema era că munca mea devenise atât de firească pentru ceilalți, încât nimeni nu o mai vedea.
În anul în care n-am mai fost acolo s-o fac, au văzut-o cu toții.
Și am înțeles și eu ceva.
Uneori nu trebuie să explici pentru a zecea oară cât de greu îți este.
Uneori trebuie doar să nu mai faci lucrul pe care ceilalți au ajuns să creadă că li-l datorezi.