Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Răzvan, nu…
Mama spusese cele două cuvinte atât de încet, încât aproape că nu le-am auzit.
Fratele meu însă le auzise.
S-a uitat la ea câteva secunde, apoi la mine.
— Vezi? De asta n-am vrut să vorbesc.
— Despre ce vorbești? am întrebat. Ce bani?
Mama m-a prins de mână.
— Mara, nu acum. E nunta ta.
— Tocmai mi-a spus fratele meu că există niște bani despre care eu nu știu nimic. Vreau să știu.
Răzvan clătină din cap.
— Nu trebuia să spun nimic.
— Ba acum trebuie.
Din salon se auzea muzica. Cineva striga după noi să venim la fotografii.
Vlad apăruse și el în apropiere, dar când mi-a văzut fața, n-a pus întrebări.
— E totul în regulă?
— Nu știu.
M-am uitat la mama.
— Ce s-a întâmplat după ce a murit tata?
A închis ochii pentru o secundă.
— Hai într-un loc unde putem vorbi.
Ne-am dus într-o cameră mică pe care restaurantul o pusese la dispoziția mirilor.
Răzvan n-a vrut să intre.
— Eu plec.
— Nu, i-am spus. Dacă ai deschis ușa asta, n-o mai închizi acum.
S-a uitat la mine.
Apoi a intrat.
Mama s-a așezat pe un scaun.
— După ce a murit tatăl vostru, situația noastră a fost mult mai rea decât ai știut tu.
— Știu că n-aveam bani.
— Nu, Mara. Tu aveai paisprezece ani. Noi ne-am străduit să nu știi.
M-am uitat spre Răzvan.
Avea douăzeci și unu de ani atunci.
Îmi aminteam că renunțase la facultate după primul an.
Îmi spusese că oricum nu-i plăcea.
Îmi aminteam că lucra pe șantier.
Că venea acasă ars de soare și cu praful lipit de haine.
Dar în mintea mea toate lucrurile acelea nu avuseseră niciodată legătură unele cu altele.
Mama continuă:
— Tatăl vostru avea niște datorii despre care n-am știut decât după ce a murit. Rămăseseră și rate. Eu câștigam prea puțin. Au fost luni în care n-am știut cum o să ne descurcăm.
— Și banii lui Răzvan?
Mama și-a împreunat mâinile.
— Bunicul vostru îi pusese lui Răzvan niște bani deoparte. Nu era o avere. Dar erau suficienți cât să poată începe ceva pentru el.
M-am întors spre fratele meu.
— Ce ai făcut cu ei?
Răzvan ridică din umeri.
— Ce era să fac?
— Răspunde-mi.
Mama a răspuns în locul lui.
— Mi i-a dat mie.
Am rămas nemișcată.
— Pe toți?
— Aproape pe toți.
— Pentru ce?
— Rate. Facturi. Mâncare. Școala ta. Tot ce trebuia.
M-am uitat la Răzvan.
— Dar tu mi-ai spus că munceai pe șantier ca să strângi bani pentru tine.
A râs amar.
— Ce voiai să-ți spun? Că nu știam dacă luna următoare mai avem cu ce plăti întreținerea?
Mi-am amintit atunci cizmele.
Perechea aceea maro pe care mi-o dorisem pentru începutul școlii.
Răzvan venise într-o seară și pusese cutia pe masă.
„Să nu-i spui mamei cât au costat.”
Ani întregi povestisem întâmplarea ca pe un gest frumos al fratelui meu.
Atât.
O pereche de cizme.
În seara nunții mele am înțeles că eu văzusem doar bucățica pe care un copil putea s-o vadă.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru ce?
— Pentru că erau banii tăi!
— Și tu erai sora mea.
A spus-o atât de simplu, încât m-a durut mai tare decât orice reproș.
Mama a început să plângă.
— Răzvan a dus foarte mult atunci. Mai mult decât trebuia.
El s-a ridicat.
— Gata. Ajunge.
— Nu, am spus. Nu ajunge.
M-am apropiat de el.
— Când Viorica a spus că ne dă apartamentul… la asta te-ai gândit?
Răzvan nu răspunse imediat.
— M-am gândit că eu am început viața de adult dând tot ce aveam. Și acum, aproape douăzeci de ani mai târziu, încă mă uit la fiecare rată.
Și-a trecut mâna peste ochi.
— Iar tu primeai o casă într-o sală în care toată lumea aplauda.
— Răzvan…
— Știu că nu e vina ta.
Vocea îi tremura.
— Știu că Viorica n-a făcut nimic rău. Știu toate lucrurile astea. Dar pentru câteva minute n-am mai putut să fiu omul care „se descurcă”.
Atunci am înțeles.
Toată familia spusese despre Răzvan ani întregi aceeași propoziție.
„Lasă, se descurcă el.”
Numai că nimeni nu se întrebase cât îl costa.
— Îmi pare rău, am spus.
— Nu vreau să-ți pară rău în ziua nunții tale.
— Nu pentru apartament. Pentru că n-am știut.
Răzvan m-a privit.
— N-aveai cum.
Apoi s-a uitat spre ușă.
— Și n-aveam dreptul să fac asta azi.
— Să faci ce?
— Să-ți stric nunta pentru ceva ce tu nici măcar nu știai.
— Nu mi-ai stricat nunta.
— Mara…
— Mi-ai spus adevărul.
L-am rugat să rămână.
N-a putut.
Dar înainte să plece m-a îmbrățișat.
Nu ne-am împăcat miraculos în seara aceea.
Unele răni nu dispar pentru că oamenii se îmbrățișează cinci secunde într-un hol de restaurant.
După nuntă am vorbit cu Vlad.
I-am povestit tot.
Prima mea reacție fusese să spun:
— Poate ar trebui să vindem apartamentul și să-l ajutăm.
Vlad m-a oprit.
— Apartamentul este un cadou de la mama pentru noi. Iar Răzvan nu ți-a cerut nimic.
Știam că avea dreptate.
Dacă îi ofeream fratelui meu o parte din apartament din vinovăție, transformam sacrificiul lui într-o factură pe care trebuia s-o achit după douăzeci de ani.
Și nu asta voia.
M-am dus la el câteva zile mai târziu.
M-a primit greu.
Alina ne-a lăsat singuri în bucătărie.
— Dacă ai venit să-mi oferi bani, pleacă, mi-a spus.
— N-am venit să-ți dau apartamentul.
— Atunci de ce ai venit?
M-am așezat în fața lui.
— Pentru că am aflat ce ai făcut pentru noi.
A ridicat din umeri.
— Am făcut ce trebuia.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Ai făcut mai mult decât trebuia. Și apoi noi toți ne-am obișnuit cu ideea că Răzvan se descurcă.
N-a răspuns.
— Inclusiv eu.
— Tu erai copil.
— Atunci eram. După aceea n-am mai fost.
Pentru prima dată, i s-a schimbat expresia.
— Nu vreau să-mi fii datoare, Mara.
— Nici eu nu vreau să-ți fiu datoare. Vreau să-mi fii frate.
Asta a spart ceva între noi.
Nu dramatic.
Nu cu plâns și promisiuni.
Pur și simplu Răzvan și-a coborât privirea și a spus:
— Mi-a fost rușine.
— De ce?
— Pentru că eram invidios pe tine.
Am tăcut.
— Când a anunțat apartamentul, te-am iubit și te-am invidiat în același timp. Și mi-a fost rușine că pot simți amândouă lucrurile.
— Poți.
M-a privit.
— Nu mă face om rău?
— Nu. Dar faptul că ai vrut să mă rănești în seara aia n-a fost corect.
A dat din cap.
— Știu.
— Și faptul că noi am luat de bun tot ce ai făcut pentru familie n-a fost corect.
Pentru prima dată după nuntă, a zâmbit puțin.
— Deci suntem chit?
— Nici vorbă.
Am început amândoi să râdem.
Nu i-am plătit creditul.
Nu i-am dat apartamentul.
Nu a apărut nicio moștenire miraculoasă care să-i rezolve viața.
Dar am încetat să-l mai tratăm ca pe omul care nu are nevoie de nimeni.
Mama a început să vorbească deschis despre anii de după moartea tatei și, pentru prima dată, i-a mulțumit lui Răzvan în fața noastră pentru ceea ce făcuse.
Iar eu am început să fiu sora lui și când îi era greu, nu doar când aveam eu nevoie de el.
Apartamentul din Drumul Taberei a rămas al meu și al lui Vlad.
Răzvan a venit prima dată la noi la câteva luni după nuntă.
A intrat, s-a uitat prin sufragerie și a fluierat.
— Frumos.
M-am uitat atent la el.
— Ești bine?
— Sunt.
Apoi a zâmbit.
— Și înainte să întrebi: da, încă am rate.
Am râs.
— Cafea?
— Dacă e gratis.
— Pentru tine, încă vreo douăzeci de ani.
A râs și el.
Și atunci mi-am dat seama cât de mult îmi lipsise râsul lui.
Ani întregi crezusem că fratele meu îmi cumpărase o pereche de cizme când eram copil.
Abia în seara nunții mele am înțeles că acele cizme fuseseră doar lucrul pe care îl văzusem eu.
În realitate, Răzvan își pusese propriul început de viață pe pauză ca eu să-mi pot păstra, încă puțin, copilăria.