Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Radu…
Soacra mea îl privea de parcă îl vedea pentru prima dată în seara aceea.
Radu zâmbi, convins că urma să-i dea dreptate.
— Spune-i, mamă.
Marioara își împinse puțin farfuria.
— Ba da. Le făceam.
Radu ridică sprâncenele.
— Păi vezi?
— Nu. Nu vezi tu.
Zâmbetul îi dispăru.
Eu am rămas lângă chiuvetă, cu prosopul încă în mână.
Marioara continuă:
— Am crescut doi copii. Am gătit, am spălat, am făcut cumpărături, am alergat la școală, la doctor, peste tot. Știu foarte bine cum e.
— Exact asta spuneam și eu.
— Atunci de ce râzi de ea?
Radu tăcu.
Socrul meu ridică pentru prima dată privirea din farfurie.
— Mamă, nu râd de ea. Am făcut o glumă.
— O glumă e când râde și celălalt.
În bucătărie s-a făcut o liniște atât de mare, încât se auzea doar ciorba fierbând încet pe aragaz.
Nu mă așteptasem la asta.
Cu zece minute înainte, chiar Marioara îmi spusese că trebuia să mă organizez mai bine.
Probabil și ea și-a amintit, pentru că s-a întors spre mine.
— Și eu am vorbit fără să știu, Andreea. N-ar fi trebuit.
Apoi s-a uitat din nou la fiul ei.
— Dar tu locuiești aici. Tu ar trebui să știi.
Radu își încrucișă brațele.
— Și eu fac lucruri în casa asta.
— Ce faci?
Întrebarea venise de la mama lui.
Radu păru surprins.
— Cum adică?
— Ce faci?
— Duc gunoiul. Fac cumpărături…
— Ce cumpărături?
— Ce trebuie.
Marioara aproape zâmbi.
— Și de unde știi ce trebuie?
Radu deschise gura, apoi se opri.
Pentru că răspunsul era simplu.
Îi spuneam eu.
Eu făceam lista.
Eu observam ce lipsește.
Eu îi trimiteam mesaj.
Chiar și atunci când făcea ceva, de multe ori tot eu trebuia să mă gândesc că trebuie făcut.
— Hai, mamă, acum chiar o dai în cealaltă extremă.
Marioara clătină din cap.
— Nu. Dar ai spus ceva mai devreme care nu mi-a plăcut.
— Ce?
— Că stai tu cu copiii ca Andreea să facă duș.
Radu se uită spre mine.
— Și?
— Sunt și copiii tăi.
N-a mai spus nimic.
Marioara continuă, mai încet:
— Tatăl tău n-a fost perfect. Nici eu. Dar nu l-am auzit spunând că „îmi ține copiii” ca să pot să mă spăl. Nu erau numai ai mei.
Socrul meu își drese glasul.
— Aici are dreptate maică-ta.
Radu îl privi incredul.
— Acum v-ați pus toți pe mine?
Atunci am lăsat prosopul pe blat.
— Vezi? Asta faci.
— Ce fac?
— Crezi că cineva este împotriva ta doar pentru că îți spune ceva ce nu-ți convine.
— Andreea, am venit obosit acasă și am făcut o glumă.
— Tu ai venit obosit?
M-am oprit.
Nu voiam să transform totul într-un concurs despre cine avea voie să fie mai obosit.
— Știi ceva? Nu despre seara asta este vorba.
Radu oftă.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că eu nu mai pot trăi așa.
De data aceea nu a mai râs.
Părinții lui s-au privit.
Marioara s-a ridicat.
— Cred că noi mergem.
— Mamă, puteți să rămâneți.
— Nu. Aveți de vorbit.
Înainte să plece, s-a apropiat de mine.
— Îmi pare rău pentru ce am spus mai devreme.
N-a fost o mare scenă de împăcare.
Nici nu aveam nevoie.
Am dat doar din cap.
După ce ușa s-a închis, Radu a rămas pe canapea.
Eu m-am așezat în fotoliul din fața lui.
— Chiar vrei să pleci? mă întrebă.
— N-am spus că vreau să plec.
— Ai spus că nu mai poți trăi așa.
— Exact. Așa.
— Și ce înseamnă asta?
— Că nu mai accept să țin eu minte totul pentru toată lumea și tu să spui că „mă ajuți” când faci câte ceva. Nu mai accept să fiu responsabilă și pentru ce ai tu de făcut.
Radu își frecă fruntea.
— Nu pot să-ți citesc gândurile.
— Nu vreau să-mi citești gândurile.
— Atunci spune-mi ce trebuie să fac.
Am râs fără veselie.
— Tocmai asta încerc să-ți explic. Și să-ți spun ce trebuie să faci tot o treabă este.
A doua zi am pus pe masa din bucătărie o foaie.
Radu s-a uitat la ea.
— Ce-i asta?
— Casa noastră.
Împărțisem foaia în două.
Într-o parte scrisesem lucrurile care se vedeau: gătit, vase, rufe, curățenie, cumpărături.
În cealaltă erau cele pe care trebuia să le țină cineva minte: programările copiilor, școala, activitățile, facturile, lucrurile care se terminau prin casă, hainele care rămâneau mici, toate mărunțișurile care apăreau înainte să devină probleme.
Radu a citit-o.
— Transformăm casa în firmă acum?
— Nu. Îți arăt firma care funcționează de ani de zile fără să știi că există.
S-a enervat.
Ne-am certat din nou.
Dar de data aceea nu am cedat.
Și, mai ales, n-am mai acoperit.
Când era rândul lui să o ducă pe Ilinca la dans, nu-i mai aminteam de trei ori.
Prima dată a uitat.
M-a sunat antrenoarea.
I-am dat telefonul lui.
— Rezolvă.
A sunat el, și-a cerut scuze și a dus-o la următoarea ședință.
Când trebuia cumpărat detergent și era responsabilitatea lui, n-am cumpărat eu „ca să fie”.
A deschis dulapul într-o seară.
— Nu mai avem detergent?
— Nu.
— De ce nu mi-ai spus?
M-am uitat la el.
S-a oprit singur.
— Da. Bine. Era treaba mea.
Și-a luat geaca și a coborât la magazin.
Nu s-a schimbat într-o săptămână.
Au existat certuri.
Au existat lucruri uitate.
Au existat seri în care îmi venea să fac eu totul doar ca să terminăm mai repede.
Dar m-am oprit.
Pentru că înțelesesem ceva: dacă îl salvam de fiecare dată de consecințele lucrurilor pe care le uita, îi demonstram fără să vreau că eu voi fi întotdeauna acolo să țin minte în locul lui.
După câteva luni, într-o vineri, am venit acasă mai târziu.
Radu era în bucătărie.
Terminase cina.
Vasele erau în mașină.
Pe frigider era prins un bilețel cu ora la care trebuia dusă Ilinca a doua zi.
Nu eu îl scrisesem.
— Vlad are nevoie de un caiet pentru luni, spuse Radu. Îl iau mâine când o duc pe Ilinca.
M-am oprit.
Cu câteva luni înainte, probabil mi-ar fi spus duminică seara:
„De ce nu mi-ai zis?”
Acum observase singur.
După ce copiii s-au culcat, ne-am așezat în bucătărie.
Radu și-a lăsat capul pe spătar.
— Sunt terminat.
M-am uitat la el.
— Ești obosit?
A început să zâmbească, apoi și-a amintit.
„Sacii de ciment.”
Se vedea pe fața lui.
— Da, spuse.
A privit spre bucătărie, apoi spre mine.
— Și azi cred că am făcut doar jumătate.
N-am spus „ți-am zis eu”.
N-avea rost.
— Atunci înseamnă că ai început să vezi.
A dat încet din cap.
Nu devenise soțul perfect.
Nici eu nu devenisem brusc o femeie care nu mai obosea niciodată.
Dar casa noastră nu mai funcționa pentru că o singură persoană ținea toate firele în mâini.
Iar Radu nu mai spunea că „mă ajută”.
Spunea:
— Ce avem de făcut?
În seara în care râsese că nu car saci de ciment, Radu credea că greutatea se măsoară doar în kilograme.
I-au trebuit câteva luni să înțeleagă că unele dintre cele mai grele lucruri dintr-o casă sunt tocmai cele pe care nimeni nu le vede.