Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Cătălin… îți strângi lucrurile și pleci.
Fratele lui Rareș a rămas cu zâmbetul pe buze încă o secundă.
Apoi a râs.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
M-am uitat la Rareș.
Nu-mi venea să cred câtă ușurare puteau să-mi aducă șase cuvinte.
Cătălin și-a îndreptat spatele.
— Băi, sunt fratele tău.
— Tocmai de asta nu chem pe nimeni să te scoată de aici. Îți dau timp să-ți strângi lucrurile și pleci singur.
— Și unde mă duc?
— Nu știu.
— Mama a spus că pot să stau!
Rareș clătină din cap.
— Mama nu locuiește aici.
Cătălin se uită când la mine, când la el.
— Aha. Am înțeles.
— Ce-ai înțeles?
— De când te-ai însurat, trebuie să ceri voie pentru orice.
Rareș închise ochii pentru o clipă.
Altădată, o asemenea replică ar fi fost suficientă.
Ar fi început să explice.
Să se justifice.
Să caute o variantă în care nimeni să nu se supere.
De data asta nu.
— Nu cer voie, Cătălin. Este și casa Ioanei. Iar eu sunt de acord cu ea.
Cătălin își strânse lucrurile bombănind.
Avea mai multe decât mă așteptasem.
Haine în dormitor.
Un încărcător lângă pat.
Produse în baie.
O pungă cu cumpărături în bucătărie.
Nu venise să doarmă o noapte.
Se instalase.
Când a ajuns la ușă, s-a întors spre mine.
— Sper să fii mulțumită.
Rareș răspunse înaintea mea.
— Nu Ioana te dă afară. Noi îți cerem să pleci.
Pentru mine, aceea a fost replica care a contat cel mai mult.
Nu „ea”.
Noi.
Cătălin și-a luat adidașii și a plecat.
Am închis ușa.
Timp de câteva secunde, nici eu, nici Rareș n-am spus nimic.
Apoi telefonul lui a început să sune.
Mama lui.
Rareș s-a uitat la ecran.
— Răspunde, i-am spus.
— Știu ce urmează.
— Și eu.
A răspuns.
N-am auzit decât vocea Doinei ridicându-se din telefon.
— Cum ai putut să-ți dai fratele afară?!
Rareș a încercat să vorbească.
N-a reușit.
Doina continua.
— Cinci zile ați fost plecați! Ce vă încurca dacă stătea și el acolo? Ce familie sunteți voi?
Rareș și-a trecut palma peste față.
— Mamă, problema nu este că a stat câteva zile.
— Atunci care e?
— Că ai dat cheia casei noastre fără să ne întrebi.
— Eu sunt mama ta!
— Știu.
— Și el este fratele tău!
— Știu și asta.
— Atunci?
Rareș a făcut o pauză.
— Atunci data viitoare mă suni.
Doina a închis.
Am crezut că se terminase.
Nici vorbă.
În următoarele două ore m-au sunat socrul meu și sora lui Rareș.
Apoi au început mesajele.
„Pentru câteva zile nu puteați să închideți și voi ochii?”
„Cătălin trece printr-o perioadă grea.”
„Familia se ajută.”
Și, încet, problema nu mai era că Doina dăduse cheia casei noastre unui om fără să ne întrebe.
Problema devenisem eu.
Seara, Doina m-a sunat din nou.
— Ioana, îți spun ceva și gata.
— Vă ascult.
— De când ai intrat tu în familia asta, Rareș nu mai știe să-și ajute fratele.
Am simțit că-mi ard obrajii.
— Rareș l-a ajutat de multe ori.
— Nu ca înainte.
— Poate pentru că și Rareș are acum propria familie.
— Noi eram familia lui înainte să apari tu.
Asta m-a lovit.
Nu pentru că era adevărat.
Ci pentru că, în mintea ei, chiar așa funcționau lucrurile.
Eu nu devenisem parte din familie.
Eu eram femeia care venise și luase ceva din ea.
Am închis telefonul și m-am dus în baie.
Acolo am plâns.
De nervi.
De oboseală.
De sentimentul acela îngrozitor că cineva îți face o nedreptate și apoi te obligă tot pe tine să te simți vinovat.
Rareș a venit după câteva minute.
S-a așezat pe marginea căzii.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă aici.
Mi-am șters ochii.
— Nu tu i-ai dat cheia.
— Nu. Dar de ani de zile spun același lucru: „Lasă, să nu facem scandal.”
Am tăcut.
— Și?
Rareș s-a uitat la podea.
— Și încep să înțeleg că pacea aia ne costa mereu pe noi.
A doua zi am chemat un lăcătuș.
Am schimbat butucul.
Rareș a fost lângă mine când am făcut-o.
Doina a aflat în aceeași după-amiază.
Nu știu de la cine.
Dar la șase seara bătea în ușa noastră atât de tare, încât ieșiseră doi vecini pe hol.
Am deschis.
— Bravo, Ioana!
Avea fața roșie.
— Acum să-ți fie bine în cuibul tău! Ai schimbat și yala ca să nu mai intre familia!
— Am schimbat-o pentru că cheia noastră a fost dată altcuiva fără permisiunea noastră.
— Lui Cătălin! Nu unui străin!
— Pentru mine nu asta este problema.
— Atunci care e problema ta?
Am inspirat adânc.
Mâinile îmi tremurau, dar n-am ridicat vocea.
— Ajutorul nu se dă cu forța, doamnă Doina. Și nu se dă din casa altuia.
— Asta te-a învățat maică-ta?
În spatele meu s-a auzit vocea lui Rareș.
— Mamă.
Doina s-a oprit.
Rareș a venit lângă mine.
— Nu mai vorbi așa cu Ioana.
— Tu o auzi ce spune?
— O aud.
— Și ești de acord?
— Da.
Doina s-a uitat la fiul ei de parcă tocmai o trădase.
— Pentru ea îți întorci spatele familiei?
Rareș a rămas câteva secunde tăcut.
— Nu vă întorc spatele.
— Exact asta faci!
— Nu. Doar nu vă mai las să decideți pentru noi.
A închis ușa.
Nu triumfător.
Nu furios.
Doar obosit.
Următoarele săptămâni au fost grele.
Rareș vorbea mai rar cu mama lui.
Cătălin nu-l suna deloc.
La mesele de familie nu mai eram invitați.
Iar eu vedeam cât îl durea.
Într-o seară l-am găsit singur pe balcon.
— Regreți?
S-a întors spre mine.
— Că l-am dat afară?
— Tot ce s-a întâmplat.
A stat puțin pe gânduri.
— Regret că a trebuit să ajungem aici ca să învăț să spun nu.
Asta a fost tot.
Trei luni mai târziu, Cătălin l-a sunat.
Rămăsese din nou fără locuință.
Rareș mi-a spus înainte să-i răspundă.
— Vreau să-l ajut.
Am simțit pentru o clipă vechea teamă.
Apoi Rareș a continuat:
— Dar nu vine aici.
Am dat din cap.
Cătălin găsise o cameră de închiriat, dar nu avea toți banii pentru garanție.
Rareș l-a ajutat cu o parte din sumă și l-a dus cu mașina să-și mute lucrurile.
Doina a aflat.
Bineînțeles.
— Dacă tot îi dai bani, de ce nu-l primești la voi? E fratele tău.
Rareș i-a răspuns:
— Tocmai pentru că e fratele meu îl ajut să se pună pe picioare. Dar casa noastră nu mai este soluția pentru fiecare problemă a lui.
N-a convins-o.
Poate nici astăzi n-a convins-o.
Dar, pentru prima dată, nici nu mai încerca.
Relația dintre frați nu s-a reparat într-o zi.
Au trecut luni până când Cătălin a venit din nou la o cafea.
De data aceea a sunat înainte.
Când a ajuns, a apăsat soneria.
Rareș s-a dus să-i deschidă.
Eu eram în bucătărie.
I-am auzit vorbind și, pentru o secundă, m-am uitat spre sertarul în care țineam noile chei.
Doina nu mai avea una.
Cătălin nu avea una.
Nimeni nu avea una fără acordul nostru.
Familia lui încă mai spune uneori că eu am fost femeia care a închis ușa dintre doi frați.
Nu este adevărat.
Eu am închis doar ușa apartamentului nostru.
Pe cea dintre ei n-am avut niciodată cheia.