Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă… tata…
Cătălin a rămas câteva secunde în picioare, de parcă își căuta cuvintele.
Elena îl privea așteptând să mă pună la punct.
Nicu avea brațele încrucișate.
Eu nu mai așteptam nimic.
Eram prea obosită.
— Iulia are dreptate, spuse Cătălin.
Elena clipi.
— Poftim?
— Nu-mi place cum am ajuns să vorbim unii cu alții, dar în ce spune… are dreptate.
Nicu se îndreptă de spate.
— Adică noi suntem problema?
— N-am spus asta.
— Atunci ce spui?
Cătălin se uită spre mine.
— Că de luni întregi Iulia plătește aproape tot în casa asta. V-a ajutat și pe voi. Iar eu am stat și am lăsat lucrurile să ajungă aici.
Nu era declarația spectaculoasă pe care poate aș fi vrut s-o aud.
Dar era adevărul.
Elena își duse mâna la piept.
— Aoleu, deci acum noi suntem o povară.
— Mamă, n-a spus nimeni asta.
— Ba exact asta spuneți! Pentru o mașină de spălat ne scoateți ochii cu tot ce ați făcut pentru noi.
Am vrut să răspund.
Cătălin m-a oprit.
— Nu, mamă. Nu pentru mașina de spălat.
S-a uitat la ea.
— Pentru faptul că ați venit s-o cereți de la Iulia ca și cum era obligația ei.
Nicu râse scurt.
— Și de la cine să cerem? De la tine?
L-am văzut pe Cătălin cum înroșește.
— Nicule… murmură Elena.
Dar era prea târziu.
— Cu ce să ne ajuți tu? continuă socrul meu. De aproape un an te ține nevastă-ta.
S-a făcut liniște.
Replica îl lovise exact unde îl durea.
Cătălin coborî privirea.
Pentru o clipă mi s-a făcut milă de el.
Apoi mi-am amintit câte dimineți plecasem eu la muncă în timp ce el rămânea acasă așteptând „ceva mai bun”.
— Ai dreptate, tată, spuse.
Nicu nu se așteptase.
Nici eu.
— Ce?
— Ai dreptate. În momentul ăsta n-am cu ce să vă ajut. Și tocmai de asta n-ar fi trebuit să vă las să-i cereți Iuliei.
Elena își luă geanta.
— Frumos. Foarte frumos. Atâția ani ne-am rupt de la gură pentru tine și acum…
— Mamă, nu face asta.
— Ce să nu fac?
— Să transformi tot ce ați făcut pentru mine când eram copil într-o datorie pe care trebuie s-o plătească soția mea.
Elena rămase nemișcată.
Nicu își luă geaca.
— Hai acasă.
Au plecat supărați.
Elena nici măcar nu m-a salutat.
Ușa s-a închis.
Am rămas în bucătărie cu Cătălin.
Sacoșele erau tot lângă intrare.
Laptele era tot în ele.
Și, culmea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă aplec să le ridic.
Cătălin mi le luă din mâini.
— Lasă-le.
— Pot.
— Știu că poți.
S-a uitat la mine.
— Asta e problema.
Mi-au dat lacrimile.
Dar nu voiam o îmbrățișare.
Nu voiam scuze frumoase.
— Să nu crezi că pentru că mi-ai dat dreptate acum s-a rezolvat.
— Nu cred.
— Părinții tăi au cerut pentru că tu i-ai lăsat să creadă că pot.
A dat din cap.
— Știu.
— Dar nici ei nu sunt problema cea mai mare.
S-a uitat la mine.
— Tu ești.
A durut să-i spun.
Am continuat:
— Eu am tras aproape un an, Cătălin. Și tu ai tot așteptat serviciul potrivit.
— Am căutat.
— Știu că ai căutat. Dar ai și refuzat.
Tăcere.
— Salariul era prea mic. Programul nu era bun. Firma nu-ți plăcea. Era sub ce făceai înainte.
S-a așezat la masă.
— Știi ce simți când după cincisprezece ani de muncă ajungi la interviu și un băiat mai tânăr decât tine îți oferă jumătate din cât câștigai?
— Nu.
Am tras scaunul din fața lui.
— Dar știu ce simți când vii după zece ore de muncă și trebuie să explici de ce nu mai ai bani.
A tăcut.
— Ție ți-a fost rușine să accepți un salariu mai mic. Mie nu mi-a fost rușine să plătesc singură facturile.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să am dreptate. Vreau să nu mai pot singură.
Cătălin a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Mi-a fost rușine, Iulia.
— Știu.
— Și cu cât trecea timpul, cu atât mi-era mai greu să accept ceva sub ce avusesem înainte.
— Și cu cât trecea timpul, cu atât eu munceam mai mult.
A dat din cap.
— M-am ascuns în spatele tău.
Pentru prima dată, spusese exact ce simțeam.
În seara aceea nu ne-am împăcat ca în filme.
Nu ne-am promis că de mâine totul va fi perfect.
Am mâncat târziu.
Apoi m-am culcat.
A doua zi, când m-am trezit, Cătălin era deja la calculator.
Nu se uita la clipuri.
Trimitea CV-uri.
În următoarele zile a mers la trei interviuri.
La primul nu l-au sunat înapoi.
La al doilea salariul era mic și primul lui impuls a fost să refuze.
A venit acasă și mi-a spus:
— Nu merită.
M-am uitat la el.
Atât.
N-am mai avut nevoie să spun nimic.
A doua zi i-a sunat înapoi.
Postul se ocupase deja.
Cred că asta l-a trezit mai tare decât orice ceartă.
După aproape trei săptămâni a găsit un loc la un depozit de materiale de construcții.
Salariul era mai mic decât cel pe care îl avusese înainte.
Programul începea devreme.
În prima săptămână a venit acasă rupt de oboseală.
Dar într-o vineri și-a primit primii bani.
Nu erau mulți.
A pus o parte în contul din care plăteam facturile.
— Atât pot luna asta.
M-am uitat la el.
— E suficient.
Nu suma conta.
Conta că, pentru prima dată după multe luni, nu mai eram singură.
Cu părinții lui a fost mai greu.
Elena n-a vorbit cu mine aproape o lună.
Nicu îl suna pe Cătălin, dar conversațiile erau scurte.
Apoi, într-o sâmbătă, telefonul lui a sunat.
Era mama lui.
Mașina de spălat se stricase definitiv.
Am auzit-o prin telefon:
— Și acum ce facem?
Altădată, Cătălin s-ar fi uitat imediat spre mine.
De data aceea nu s-a uitat.
— Câți bani aveți puși deoparte?
Nu știu ce i-a răspuns.
— Bine. Mă uit eu la niște modele. Dacă nu vă ajung, vă pot pune și eu o parte luna asta.
Pauză.
— Nu, mamă. Iulia nu are nicio treabă cu asta.
M-am oprit din ceea ce făceam.
— Eu vă ajut cât pot din banii mei. Dar nu-i mai cer ei să acopere ce nu pot eu.
Nu ridicase tonul.
Nu se certase.
Doar pusese limita pe care trebuia s-o pună cu mult timp înainte.
În cele din urmă, au cumpărat o mașină simplă, fără funcții sofisticate.
Cătălin a completat o parte din sumă din primul lui salariu întreg.
Eu n-am plătit nimic.
Și, mai important, nimeni nu mi-a mai cerut.
Au trecut câteva luni.
Cătălin nu și-a găsit peste noapte cariera perfectă.
Încă mai căuta ceva apropiat de domeniul în care lucrase înainte.
Dar mergea în fiecare dimineață la depozit.
Contribuia.
Făcea cumpărături.
Gătea uneori.
Și încet, foarte încet, am început să nu mai simt că sunt singurul adult din casa noastră.
Într-o seară am ajuns acasă după o zi groaznică.
Aveam exact două sacoșe în mâini.
Aproape ca în seara în care începuse totul.
Am deschis ușa.
Cătălin a venit din bucătărie.
— Dă-mi-le.
— Pot să le duc.
A zâmbit puțin.
— Știu că poți.
Mi-a luat sacoșele.
— Dar nu trebuie să le duci mereu tu.
În bucătărie mirosea a mâncare.
Masa era pusă.
M-am așezat fără să fac nimic.
Poate pentru altcineva ar fi părut banal.
Pentru mine era enorm.
Mult timp am crezut că mă certasem cu socrii mei din cauza unei mașini de spălat.
Nu despre asta fusese vorba.
Mașina de spălat fusese doar lucrul pe care, în sfârșit, refuzasem să-l mai car.
Pentru că într-o familie poți ajuta. Poți duce greul o vreme. Poți ridica pe cineva când cade.
Dar dacă toți ceilalți se obișnuiesc să stea în timp ce tu tragi, la un moment dat nu mai ajuți o familie.
O întreții.