Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Trebuie să mă întorc acasă.
Am rămas în ușă.
Pentru câteva secunde, cuvintele lui n-au avut niciun sens.
— Acasă?
M-am uitat în jurul meu.
La patul în care dormisem împreună.
La hainele noastre din dulap.
La cana lui de cafea de pe noptieră.
— Și aici ce a fost, Ionuț?
A închis ochii o clipă.
— Mara…
— Nu. Ai spus că te întorci acasă. Atunci spune-mi ce a fost aici.
A lăsat tricoul din mână.
— Nu vreau să te rănesc.
Am râs.
— Cam târziu pentru asta.
S-a așezat pe marginea patului, lângă geanta deschisă.
— Copiii nu sunt bine.
— Copiii sau Gabriela?
A ridicat privirea.
— Amândoi.
Răspunsul acela m-a făcut să înțeleg înainte să continue.
— Vreau să încerc să-mi repar familia.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— Pentru copii?
A ezitat.
O secundă.
Dar uneori o secundă spune mai mult decât o oră de explicații.
— Și pentru copii.
— Și?
Și-a trecut mâna peste față.
— Și poate pentru ce a mai rămas între mine și Gabriela.
Am simțit că-mi dispare aerul din piept.
— Ce a mai rămas?
— Nu știu.
— Ba știi.
— Mara…
— Mi-ai spus că nu mai exista nimic între voi.
— Așa credeam.
— Nu. Asta mi-ai spus mie. E altceva.
S-a ridicat.
— Când am plecat de acasă eram convins că totul se terminase.
— Și acum?
— Acum nu mai sunt convins.
Am întors capul ca să nu mă vadă plângând.
— Și eu ce am fost?
A venit un pas spre mine.
— N-ai fost o minciună.
M-am uitat la el.
— Poate n-am fost la început. Dar am devenit.
A tresărit.
— Te-am iubit.
— Nu spune asta.
— E adevărat.
— Atunci e și mai rău.
N-a înțeles.
— Dacă nu m-ai fi iubit, aș fi putut spune că ai fost doar un mincinos. Dar dacă m-ai iubit și tot ai ajuns aici, înseamnă că eu am construit un viitor cu un om care nici măcar nu știa ce lăsase în urmă.
A coborât privirea.
Și atunci am spus lucrul pe care nu voiam să-l recunosc nici față de mine:
— Dar nici eu nu sunt nevinovată.
S-a uitat la mine.
— Știam că ești căsătorit. Știam că ai copii. Am auzit „stau cu ea doar pentru copii” și am ales să cred exact ce-mi convenea.
— Mara, nu trebuie să…
— Ba da. Trebuie.
Mi-am șters obrazul.
— Tu ai avut responsabilitatea să fii sincer. Eu am avut responsabilitatea să nu-mi construiesc fericirea pe o poveste care încă nu se terminase.
N-a mai spus nimic.
A continuat să-și strângă lucrurile.
Eu am rămas în bucătărie.
Nu l-am ajutat.
Nu l-am oprit.
După aproape o oră, a apărut cu două genți.
S-a oprit lângă ușă.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Nu asta am vrut să se întâmple.
— Nici eu.
A pus mâna pe clanță.
Pentru o clipă am avut impulsul să-i spun să rămână.
Mi-am mușcat limba.
Ionuț a plecat.
Seara am găsit periuța lui de dinți în baie.
Am stat cu ea în mână și am început să plâng.
Era absurd.
Omul plecase cu aproape toate hainele lui, iar eu mă prăbușeam din cauza unei periuțe de dinți de câțiva lei.
Am pus-o într-un sertar.
Nu știu de ce.
Poate pentru că o parte din mine încă se aștepta să se întoarcă după ea.
În prima săptămână mi-am verificat telefonul obsesiv.
În a doua, mai rar.
În a treia, aproape că reușisem să trec o dimineață întreagă fără să mă uit dacă îmi scrisese.
Apoi, într-o seară, mesajul a venit.
„Îmi pare rău pentru tot.”
Atât.
Patru cuvinte.
Am început să scriu.
„Și mie mi-e dor de tine.”
Am șters.
Am scris din nou.
„Ești fericit?”
Am șters și asta.
Am rămas mult timp cu degetele deasupra ecranului.
Apoi am blocat telefonul.
Nu i-am răspuns.
Nu pentru că nu-l mai iubeam.
Îl iubeam.
Tocmai de aceea știam cât de ușor ar fi fost să intru din nou în aceeași poveste.
Peste vreo lună, o colegă de la clinică s-a apropiat de mine în pauză.
— Mara, nu știu dacă ar trebui să-ți spun…
Am simțit imediat despre cine era vorba.
— Spune.
— I-am văzut pe Ionuț și pe Gabriela.
Mi-am strâns cana între palme.
— Unde?
— La serbarea fetiței lor. Nepoata mea e în aceeași școală.
Am încercat să par indiferentă.
— Și?
— Nimic. Erau împreună.
„Împreună” poate însemna multe.
Am aflat repede ce însemna pentru colega mea.
Ionuț filma serbarea cu telefonul.
Gabriela stătea lângă el.
La un moment dat îi aranjase gulerul cămășii.
Atât.
Nu se sărutaseră.
Nu se țineau de mână.
Nu exista nimic spectaculos.
Și tocmai de aceea m-a durut atât.
Era un gest mic.
Domestic.
Familiar.
Gestul unei femei care știa de ani întregi cum stă gulerul bărbatului de lângă ea.
În seara aceea m-am întors în garsonieră și m-am uitat la cele două pături cu care venisem acolo.
Îmi aminteam perfect ziua în care le adusesem.
Eu cu păturile.
Ionuț cu tigaia.
Râdeam că nu avem nimic și că o să construim totul împreună.
Abia atunci am înțeles ceva.
Noi încercasem să construim de la zero.
Dar Ionuț nu venise la mine de la zero.
Venise cu o căsnicie de ani de zile în spate.
Cu doi copii.
Cu aniversări.
Cu certuri.
Cu împăcări.
Cu dimineți în care făcuseră cafeaua împreună.
Cu seri de teme.
Cu boli.
Cu sărbători.
Cu mii de lucruri mici care nu dispar doar pentru că un judecător semnează niște acte.
Nu știu dacă Ionuț și Gabriela au reușit să-și repare căsnicia.
Și, după o vreme, am încetat să mai întreb.
Pentru că aceea nu mai era povestea mea.
Povestea mea era ce făceam eu după.
Primele luni au fost grele.
Și mai greu a fost la serviciu.
Unii știau cum începuse relația noastră.
Nu-mi spunea nimeni nimic direct, dar simțeam privirile.
Multă vreme am crezut că trebuie să-mi port rușinea ca pe o sentință.
Până când am înțeles că pot recunoaște că făcusem o alegere greșită fără să-mi condamn restul vieții pentru ea.
Ionuț m-a mai căutat o dată.
După câteva luni.
„Sper că ești bine.”
Am citit mesajul.
De data aceea n-am mai început să scriu nimic.
L-am șters.
Nu din răzbunare.
Ci pentru că nu mai voiam să fiu locul în care venea atunci când nu știa unde îi era casa.
Mult timp m-am întrebat dacă mă folosise sau dacă mă iubise cu adevărat.
Astăzi cred că răspunsul cel mai dureros este că probabil mă iubise.
Doar că iubirea lui pentru mine nu ștersese viața pe care o construise înainte.
Iar eu știam că intru într-o poveste care nu se terminase și am ales să cred un bărbat care îmi spunea că finalul fusese deja scris.
Nu fusese.
Lecția mea n-a fost că orice bărbat care pleacă se întoarce.
A fost că nu trebuie să-ți construiești viitorul pe promisiunea altcuiva că trecutul lui nu mai contează.