Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mama m-a mințit.
Am rămas cu ochii la Mihai.
— Cu medicamentele?
A dat din cap.
— Și cu întreținerea.
S-a ridicat, a făcut doi pași prin cameră, apoi s-a așezat din nou.
— Când am ajuns la ea, nu era acasă. Am sunat-o și mi-a spus că ieșise până la farmacie.
— Și?
— Am intrat. Aveam cheia.
Mihai și-a frecat palmele.
— Pe masă erau două colete. Unul desfăcut. O geantă nouă, niște cosmetice… La început nici n-am făcut legătura. M-am gândit că poate sunt cadouri.
Nu spuneam nimic.
— Apoi am văzut hârtia de la farmacie pe frigider.
— Ce hârtie?
— Lista cu medicamentele.
M-am apropiat.
— Și?
— Nu le cumpărase.
— Poate urma să…
— Irina, i-am trimis șapte sute de lei acum două zile special pentru ele.
Mi s-a făcut frig.
— Atunci unde sunt banii?
Mihai râse amar.
— Exact asta am întrebat-o și eu.
Mi-a povestit tot.
Elena se întorsese după aproximativ douăzeci de minute.
Când intrase și îl văzuse lângă masă, se oprise în ușă.
— Ce faci aici?
— Te aștept.
Privirea ei coborâse imediat spre coletul deschis.
Mihai observase.
— Frumoasă geantă.
— Ce?
— Geanta.
— A, aia… am luat-o la reducere.
— Cu ce bani?
Elena își lăsase geanta ei pe scaun.
— Mihai, ce-i cu interogatoriul ăsta?
El îi arătase punga de farmacie pe care o adusese.
— Am venit să-ți iau medicamentele.
— Ți-am spus că mă descurc.
— Nu. Mi-ai spus că nu ai bani să le cumperi.
Elena tăcuse.
— Unde sunt cei șapte sute de lei pe care ți i-am trimis?
— Am avut și alte cheltuieli.
— Ce cheltuieli?
— Ale mele.
— Mamă, mi-ai cerut bani pentru medicamente.
— Și ce dacă mi-am cumpărat și eu ceva?
Mihai îmi povestea toate astea fără să ridice vocea.
Dar îi vedeam rușinea.
Nu rușinea pentru ce făcuse mama lui.
Rușinea că luni întregi mă făcuse pe mine să mă simt vinovată pentru că pusesem întrebări.
— Și întreținerea? am întrebat.
A oftat.
— Era plătită.
— Cum adică?
— Am întrebat-o de restanță. Mi-a spus că nu găsește hârtia. Până la urmă a recunoscut că nu avea nicio restanță.
M-am așezat lângă el.
— Mihai…
— Stai. N-ai auzit partea cea mai rea.
Elena încercase mai întâi să se apere.
Apoi se enervase.
— Am muncit o viață întreagă! Ce vrei, să trăiesc acum numai cu pâine și pastile?
— Nu.
— Atunci?
— Vreau să nu-mi mai spui că rămâi fără medicamente ca să-ți trimit bani pentru altceva.
— Sunt banii tăi. Ești băiatul meu.
— Tocmai. Sunt băiatul tău, nu bancomatul tău.
Elena începuse să plângă.
— De când ești cu Irina, pentru orice trebuie să dau explicații.
Mihai încremenise.
— Irina nu este aici.
— Dar ea ți-a băgat toate prostiile astea în cap.
— Nu. Irina mi-a spus să vin să văd dacă ai nevoie de ajutor.
Elena ridicase vocea.
— Normal! Ca să mă verifici!
— Pentru că noi am început să renunțăm la lucruri pentru copii, mamă!
— Sunteți tineri. Vă descurcați.
Mihai tăcuse câteva secunde.
— Exact asta spui de fiecare dată.
— Pentru că este adevărat.
— Vlad a renunțat la înot.
Elena nu răspunsese.
— Irina îi lipește caietele ca să nu cumpărăm altele până luna viitoare.
— Hai, Mihai, nu dramatiza. Un caiet costă câțiva lei.
Atunci, mi-a spus el, ceva se schimbase.
Nu pentru că mama lui își cumpărase o geantă.
Nu pentru că își comandase cosmetice.
Ci pentru că în clipa aceea înțelesese că Elena știa că noi făceam economii.
Și totuși, în mintea ei, era firesc.
Noi eram tineri.
Noi „ne descurcam”.
Elena avea dreptul să primească.
— Știi ce i-am spus? mă întrebă Mihai.
Am clătinat din cap.
— „Sunt mama ta”, mi-a zis.
S-a uitat la mine.
— Iar eu i-am răspuns: „Știu. Dar eu sunt tatăl lor.”
Am rămas tăcută.
Era prima dată când îl auzeam spunând lucrurile în ordinea aceea.
Nu eu împotriva mamei lui.
Nu mama lui împotriva mea.
El, ca tată, alegând să-și protejeze copiii.
— Și acum? am întrebat.
— Acum o ajutăm.
Probabil expresia mea l-a făcut să continue imediat.
— Dar altfel.
A luat telefonul.
— Dacă are nevoie de medicamente, le cumpăr eu. Dacă are o factură pe care nu o poate plăti, o plătim direct. Dacă are nevoie de mâncare, îi ducem.
— Și bani?
— Nu.
— Deloc?
— Nu fără să știm pentru ce.
A tăcut puțin.
— Trebuia să fac asta de la început.
Nu i-am spus „ți-am zis eu”.
Mi-ar fi fost ușor.
Dar omul de lângă mine tocmai descoperise ceva dureros despre propria mamă.
Nu aveam nevoie să câștig o ceartă.
Aveam nevoie să ne reparăm familia.
Elena n-a primit bine noile reguli.
Deloc.
Timp de aproape o lună n-a vorbit cu mine.
Cu Mihai vorbea doar când era nevoie.
În schimb, vorbea cu toți ceilalți.
O mătușă l-a sunat:
— Mihai, mamă, e totuși mama ta. Cum să-i ceri bonuri pentru orice?
Mihai i-a răspuns simplu:
— Nu-i cer bonuri. Dacă are nevoie de ceva, îi cumpăr.
— Dar se simte umilită.
— Și eu m-am simțit umilit când fiul meu mi-a spus că se poate descurca fără culegere ca să nu cheltuim bani.
Mătușa n-a mai avut ce spune.
Bineînțeles că eu am devenit vinovata principală.
„Irina l-a schimbat.”
„Irina îl ține din scurt.”
„Irina îl îndepărtează de mamă.”
Mihai nu mă mai lăsa să răspund.
— Limita am pus-o eu, le spunea.
Asta a contat enorm pentru mine.
În luna următoare nu ne-am transformat miraculos într-o familie cu bani.
Aveam aceeași rată.
Aceleași facturi.
Aceleași două salarii.
Dar pentru prima dată după mult timp știam unde se duc banii noștri.
Într-o joi, Mihai a venit acasă cu o sacoșă.
Vlad era la masă și își făcea temele.
— Ia vezi.
A scos culegerea de matematică pe care o ceruse profesoara.
Vlad a ridicat privirea.
— Ai luat-o?
— Normal.
— Dar era destul de scumpă.
Mihai a rămas nemișcat o secundă.
Apoi s-a așezat lângă el.
— Ascultă-mă. Tu să nu mai hotărăști singur că nu-ți trebuie ceva pentru școală fiindcă ți-e teamă că nu avem bani. Bine?
Vlad a dat din cap.
Mihai l-a tras lângă el și l-a pupat pe creștet.
Eu m-am întors spre chiuvetă.
Nu voiam să mă vadă plângând.
Cu Elena lucrurile s-au așezat mai greu.
Dar s-au așezat.
Prima dată când a sunat după toată povestea, a spus:
— Am nevoie de medicamente.
Mihai a întrebat:
— Care?
S-a făcut liniște.
Apoi i-a spus.
În aceeași seară i le-a cumpărat și i le-a dus.
N-a certat-o.
N-a umilit-o.
N-a întrebat ce făcuse cu fiecare leu din pensie.
A ajutat-o.
Doar că nu i-a mai dat bani fără explicații.
Și, cu timpul, „urgențele” au devenit mult mai rare.
Mihai încă își iubește mama.
Merge la ea.
O sună.
O ajută când are cu adevărat nevoie.
Dar nu mai confundă iubirea cu obligația de a spune da la orice.
Iar Elena a învățat, chiar dacă greu, că faptul că fiul ei devenise soț și tată nu însemna că o abandonase.
Însemna doar că nu mai era singura lui familie.
Caietul acela de engleză a rămas mult timp într-un sertar.
Nu pentru că n-am fi avut bani să cumpărăm altul.
Ci pentru că, de fiecare dată când îl vedeam, îmi aminteam cât de ușor poți ajunge să numești „ajutor” ceva care începe să-i coste pe cei de lângă tine prea mult.
Mihai n-a încetat să-și ajute mama.
A încetat doar să creadă că orice lucru pe care ea îl numea „urgență” trebuia plătit de copiii lui.
Uneori, cea mai sănătoasă limită nu este să spui „nu te mai ajut”.
Este să spui:
„Te ajut cu ceea ce ai nevoie. Dar nu voi mai lua de la copiii mei ca să plătesc ceea ce îți dorești.”