Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
În dimineața întâlnirii am ajuns cu zece minute mai devreme.
Teodora mă aștepta la recepția Grupului Carpatica cu mapa proiectului sub braț.
— Ești bine?
— Da.
— Știi că agenția care le gestionează acum promovarea este…
— Știu.
N-am lăsat-o să termine.
Firma la care lucrasem până cu câteva săptămâni înainte.
Firma în care lucrau Dorian și Sabina.
Dar nu știam cine urma să participe la întâlnire.
Am aflat când s-a deschis ușa sălii de conferințe.
Dorian era la capătul mesei.
Sabina stătea lângă el.
Pentru o secundă, nimeni n-a spus nimic.
Sabina m-a privit prima.
Apoi și-a apropiat scaunul de Dorian și i-a șoptit ceva.
El s-a uitat spre mine cu aceeași expresie cu care mă privise în cantină când semnasem actele.
Confuzitate amestecată cu superioritate.
Probabil credea că venisem din greșeală.
Directorul de marketing al Grupului Carpatica s-a ridicat.
— Doamnă Ionescu?
— Da.
A venit spre mine și mi-a întins mâna.
— În sfârșit avem onoarea să o cunoaștem personal pe fondatoarea studioului „Mara de Acasă”.
S-a auzit un zgomot sec.
Pixul lui Dorian căzuse pe masă.
M-am întors spre el.
Nu-l mai văzusem niciodată cu expresia aceea.
— Tu? întrebă.
Directorul se uită când la mine, când la el.
— Vă cunoașteți?
Sabina răspunse înaintea mea.
— Este fosta soție a lui Dorian. A lucrat la noi până de curând.
A făcut o pauză.
— Pe un post administrativ.
Am observat accentul.
Teodora l-a observat și ea.
Directorul însă s-a uitat la mine.
— Există vreo problemă pentru întâlnirea de astăzi?
— Din partea mea, nu. Relația personală s-a încheiat. Suntem aici pentru proiect.
M-am așezat.
Dorian continua să mă privească.
— De când ai studioul?
— De șapte ani.
— Noi am fost căsătoriți patru.
— Știu.
— Deci exista înainte să ne cunoaștem?
— Da.
Sabina își pierduse zâmbetul.
— Și tu ești… „Mara de Acasă”?
— Eu am fondat studioul.
Dorian se lăsă pe spătar.
Pentru prima dată, bărbatul care îmi explicase ani întregi cât de puțin câștigam nu mai avea nimic de spus.
Întâlnirea a început.
Teodora a prezentat proiectul nostru.
Rețete pentru familii.
Conținut video.
Produse dezvoltate împreună cu clientul.
O campanie națională.
Eu am vorbit despre strategie, bugete și public.
După câteva minute am încetat să mă mai uit la Dorian.
Nu venisem acolo pentru el.
Asta părea să-l deranjeze mai mult decât orice.
La final, directorul ne-a spus că urma să analizeze ofertele și să revină cu un răspuns.
Am strâns documentele.
Dorian m-a ajuns pe hol.
— Mara.
M-am oprit.
— Ce?
— Vreau să vorbim.
— Despre proiect?
— Despre tine.
— Atunci nu avem ce discuta aici.
A coborât vocea.
— Aproape paisprezece milioane?
Am înțeles imediat.
Probabil Sabina căutase deja informații despre societate în timpul întâlnirii.
— Banii aceia sunt ai firmei, Dorian. Nu sunt un teanc de bancnote ascuns într-un sertar.
— Nu asta e problema.
— Atunci care este?
— Mi-ai ascuns o companie.
— Nu ți-am luat niciun leu.
— Eram soțul tău!
— Și?
— Aveam dreptul să știu.
L-am privit.
— Îți amintești ce mi-ai spus când ai aflat că activitatea mea online începea să meargă?
N-a răspuns.
Eu îmi aminteam.
„Nu vreau o soție care să ajungă mai cunoscută decât mine.”
Și apoi:
„Nu vreau să câștigi mai mult și să-mi scoți ochii cu asta.”
— Tu mi-ai cerut să renunț, am spus.
— Nu știam că ajunsese la nivelul ăsta.
Am rămas tăcută.
Dorian și-a dat seama prea târziu ce spusese.
— Deci dacă nu valora milioane era în regulă să-mi ceri să renunț?
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus.
A făcut un pas spre mine.
— Dacă aș fi știut…
— Ce?
S-a oprit.
— Lucrurile ar fi fost altfel.
— În ce fel?
N-a răspuns imediat.
— Nu te-aș fi lăsat să te îngropi într-un serviciu de 4.000 de lei.
Am râs scurt.
— Dorian, tu mi-ai cerut să renunț la activitatea mea.
— Pentru că nu știam cât valorează!
De data aceasta n-am mai spus nimic câteva secunde.
— Atunci nu te deranja că mă expuneam. Te deranja că mă credeai neimportantă.
A întors capul.
Sabina ieșise din sală.
Ne privea.
— Dorian, vii?
El nu s-a mișcat.
— Promovarea mea depinde de contractul ăsta, mi-a spus.
— Nu știam.
— Acum știi.
— Și ce ai de gând să faci?
Acolo am înțeles ce îl speria cu adevărat.
Credea că urma să mă răzbun.
— Exact ce aș fi făcut dacă tu nu erai în încăperea aceea.
— Adică?
— Să aleg ce este mai bun pentru firma mea.
Și am plecat.
În săptămânile următoare, Dorian a început să mă sune mai des.
La început pretindea că era vorba despre Irina.
Dar după două minute ajungea inevitabil la bani.
La studio.
La contract.
La partaj.
Când a aflat că firma fusese înființată înainte de căsătorie, a mers la avocat.
Voia să știe dacă putea cere o parte din ea.
Am făcut și eu ce trebuia să fac.
Am dus actele societății, documentele privind bunurile noastre și dovezile contribuțiilor din timpul căsătoriei la avocata mea.
N-am primit tot.
Nici el.
Partajul a fost refăcut corect, ținând cont de ceea ce dobândiserăm împreună și de contribuția fiecăruia.
Studioul pe care îl construisem înainte de căsătorie a rămas al meu.
Iar Dorian a descoperit că apartamentul și mașina pe care le considerase deja exclusiv ale lui trebuiau și ele discutate corect.
Într-o zi m-a sunat furios.
— De ce ai redeschis problema apartamentului?
— Tu ai vrut transparență.
A tăcut.
— Acum o avem.
Dar partea care mă interesa cel mai mult nu era apartamentul.
Era Irina.
Dorian nu venise la primele două întâlniri stabilite pentru a o vedea.
A treia oară a apărut cu o jucărie mare și scumpă.
Irina s-a bucurat.
Eu n-am spus nimic.
După ce a plecat, m-a întrebat:
— Mami, tata vine și săptămâna viitoare?
— Sper.
A venit.
Apoi din nou.
Nu devenise peste noapte tatăl perfect.
Dar măcar începuse să înțeleagă că un copil nu poate fi lăsat într-un colț până când viața ta nouă devine comodă.
Eu, în schimb, m-am întors complet la studio.
Nu pentru a-i demonstra ceva lui Dorian.
Pentru mine.
Pentru prima dată după ani întregi, nu mai trebuia să mă prefac că munca mea era doar un hobby.
Nu mai trebuia să ascund o reușită înainte să ajung acasă.
Nu mai trebuia să micșorez o veste bună pentru ca altcineva să nu se simtă amenințat.
Și, încet, am început să am din nou grijă și de sănătatea mea.
Tratamentul își făcea efectul.
Dormeam mai bine.
Aveam mai multă energie.
Dar n-am început să mă uit în oglindă întrebându-mă dacă Dorian m-ar considera din nou suficient de frumoasă.
Nu mai era problema mea.
Trei luni după prima întâlnire, Grupul Carpatica a ales studioul nostru pentru proiect.
Oferta fusese evaluată împreună cu celelalte.
Am câștigat contractul pentru munca noastră.
Nu pentru că Dorian era fostul meu soț.
Și nu pentru că eu cerusem să piardă el ceva.
În ziua în care am semnat, Teodora a desfăcut o sticlă de suc în studio.
— Șapte milioane de lei, Mara.
— Contractul valorează atât.
— Știu.
— Noi încă trebuie să facem treaba.
A început să râdă.
— Nici acum nu poți să te bucuri normal?
Am râs și eu.
— Pot. Doar că acum știu câtă muncă vine după bucurie.
Câteva luni mai târziu, Dorian a venit să o ia pe Irina.
După ce fetița a fugit în cameră după ghiozdănel, el a rămas în prag.
M-a privit câteva secunde.
— Sabina și cu mine ne-am despărțit.
— Îmi pare rău.
— Nu pare.
— Pentru că nu mă privește.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Dacă mi-ai fi spus adevărul despre tine…
Am ridicat privirea.
— Ce s-ar fi întâmplat?
— Poate n-am fi ajuns aici.
— De ce?
— Mara…
— Spune.
— Aș fi înțeles că ai construit ceva important.
M-am uitat la el.
Asta era tot.
Patru ani.
O căsnicie.
Un copil.
Și pentru el valoarea mea devenise vizibilă abia când putuse fi pusă într-un bilanț.
— Eu eram importantă și când câștigam 4.000 de lei, Dorian.
A coborât privirea.
— Știu.
— Nu. Acum știi.
Irina a apărut alergând.
— Tata, sunt gata!
Dorian a zâmbit și i-a luat ghiozdănelul.
Înainte să plece, s-a întors.
— Tot nu înțeleg cum ai putut păstra secretul ăsta patru ani.
M-am uitat la el.
— Iar eu încă nu înțeleg cum ai putut locui patru ani lângă mine fără să întrebi cine sunt.
N-a răspuns.
A coborât cu Irina.
Am rămas în ușă până i-am văzut plecând.
Apoi m-am întors în apartament.
Pe birou erau două telefoane.
Cel pe care îl cunoscuse Dorian.
Și cel pe care îl ascunsesem ani întregi.
Le-am privit câteva secunde.
Apoi am scos cartela din telefonul secret și am pus-o în celălalt.
Nu mai aveam nevoie de două telefoane.
Nu mai aveam nevoie de două vieți.
Dorian îmi lăsase 55.000 de lei și fusese convins că aceea era valoarea pe care o puteam strânge eu în zece ani.
Dar nu câștigasem pentru că studioul meu valora milioane.
Câștigasem în ziua în care încetasem să-mi mai micșorez viața pentru ca el să se simtă mare.