Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin a tăcut câteva secunde.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus.
— Mara, iar începi?
Am închis.
Nu mai aveam energie pentru încă o discuție în care eu explicam de ce mă doare, iar el îmi demonstra că n-ar trebui să mă doară.
Am ieșit din spital și am chemat un taxi.
Dar nu i-am dat adresa noastră.
— În Crângași, vă rog.
Acolo locuiau părinții mei.
Mama a răspuns la al doilea apel.
— Mara? Ce s-a întâmplat?
Mi s-a pus un nod în gât.
— Mamă… vin acasă.
N-a întrebat de ce.
N-a întrebat ce făcuse Cătălin.
— Te aștept.
Atât.
Când am ajuns, tata dormea. Mama ne-a deschis în halat și papuci, cu părul ciufulit.
M-a privit o secundă și cred că a înțeles mai mult decât i-aș fi putut explica.
— Hai înăuntru.
În apartamentul acela vechi crescusem.
Două dormitoare, o sufragerie mică, bucătărie îngustă și calorifere care trosneau iarna.
Nu era locul în care îmi imaginasem că mă voi întoarce la treizeci și trei de ani cu un copil de șase luni.
Dar în noaptea aceea mi s-a părut cel mai sigur loc din lume.
Mama mi-a pregătit camera.
— Dormi.
— Nu pot.
— Atunci stai. Eu sunt aici.
Patru cuvinte.
Și, culmea, exact acelea erau cuvintele pe care așteptasem luni întregi să le aud de la soțul meu.
Telefonul a început să sune aproape de dimineață.
Cătălin.
N-am răspuns.
A sunat din nou.
A treia oară am răspuns.
— Unde ești?
— La ai mei.
— Și Vlad?
Am închis ochii.
— Cu mine.
— Ai plecat cu copilul fără să-mi spui?
— Ți-am spus.
— Mara, nu poți să faci dintr-o febră un motiv să pleci de acasă.
Atunci am înțeles că încă nu pricepuse nimic.
— Nu am plecat din cauza febrei.
— Atunci de ce?
— Pentru că aseară am avut nevoie de tine și ai ales să pleci.
— Ți-a spus doctorul că e bine, nu?
— Nu asta contează.
— Ba exact asta contează! Uite că n-a fost nimic atât de grav.
Am simțit că furia mea dispăruse.
Rămăsese doar oboseala.
— Cătălin, dacă medicul îmi spunea ceva grav, faptul că tu ai plecat devenea greșit?
A tăcut.
— Iar dacă medicul spune că e bine, înseamnă că a fost în regulă să mă lași singură?
— Nu am spus asta.
— Ba asta îmi spui de șase luni.
A încercat să mă întrerupă.
— Mara…
— Când îți spun că nu mai pot, dramatizez. Când îți cer să stai cu copilul douăzeci de minute, „iar încep”. Când plânge noaptea, tu mergi dimineața la muncă. Când eu nu dorm, nu contează, pentru că stau acasă.
— Nu e corect.
— Știi ce nu e corect? Să fiu părinte singur într-o căsnicie.
De data aceea, Cătălin n-a mai răspuns imediat.
— Și ce vrei acum?
— Nu știu încă.
Asta era adevărul.
Nu aveam un plan spectaculos.
Nu știam dacă urma să divorțez.
Nu știam unde voi locui peste șase luni.
Știam doar unde nu puteam să mă întorc în dimineața aceea.
Primele zile la părinții mei au fost ciudate.
Tata sforăia din camera cealaltă.
Mama îmi împingea dimineața câte o farfurie în față.
— Mănâncă.
— Nu mi-e foame.
— Nu te-am întrebat.
Și, pentru prima dată după luni întregi, puteam să fac un duș fără să ascult dacă plânge Vlad.
Mama rămânea cu el.
Tata ieșea după cumpărături.
Dacă spuneam că sunt obosită, nimeni nu-mi explica de ce n-ar trebui să fiu.
Cătălin a venit după trei zile.
Mama a vrut să rămână cu noi.
— E în regulă, i-am spus. Vorbim singuri.
Ne-am așezat în bucătăria în care îmi făceam temele când eram copil.
Cătălin părea obosit.
— Când vii acasă?
— Nu știu.
— Cât ai de gând să mă pedepsești?
Am rămas uitându-mă la el.
— Crezi că asta fac?
— Ai luat copilul și ai plecat.
— Pentru că nu mai puteam.
— Toți părinții sunt obosiți.
— Știu. Dar nu toți părinții sunt singuri în timp ce partenerul lor este în camera cealaltă.
A oftat.
— Muncesc, Mara.
— Și eu ce fac?
— Nu am spus că nu faci nimic.
— Nu trebuie să spui. Se vede din felul în care te porți.
Pentru prima dată n-a mai avut un răspuns pregătit.
Dar nici nu mi-a spus că înțelesese.
A plecat supărat.
Și poate tocmai asta m-a ajutat să iau decizia.
Dacă după tot ce se întâmplase încă vedea plecarea mea ca pe o pedeapsă pentru el, atunci problema era mai mare decât o noapte la Urgențe.
În săptămânile următoare am vorbit cu un avocat și am început să-mi pun viața în ordine.
Când Cătălin a înțeles că nu era doar o ceartă, tonul lui s-a schimbat.
— Chiar vrei să divorțăm?
— Nu asta am vrut.
— Atunci întoarce-te.
— Nu pot să mă întorc la exact aceeași viață și să sper că de data asta va fi diferit.
N-a existat o împăcare spectaculoasă.
Nici un scandal uriaș.
Am divorțat.
Iar partea cea mai grea pentru Cătălin a venit după aceea.
Nu divorțul.
Ci faptul că, atunci când petrecea timp cu Vlad, nu mai exista Mara în camera cealaltă care să rezolve imediat totul.
La început mă suna pentru orice.
— Câte haine îi pun în geantă?
— La ce oră mănâncă?
— De ce nu adoarme?
Îi răspundeam când era vorba despre Vlad.
Dar nu mai alergam să fac lucrurile în locul lui.
Cu timpul, telefoanele s-au rărit.
Cătălin a învățat.
Nu perfect.
Dar a învățat să pregătească geanta, să știe ce îi trebuie copilului, să-și organizeze timpul în jurul lui și nu invers.
Într-o duminică, când Vlad era deja mai măricel, Cătălin l-a adus înapoi după timpul petrecut împreună.
Era obosit.
Foarte obosit.
Mi-a dat geanta și a rămas câteva secunde în fața ușii.
— A fost greu azi.
— Ce s-a întâmplat?
— N-a vrut să doarmă. A plâns. N-am putut să fac aproape nimic.
Am dat din cap.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Nu știam cât de greu e.
Am rămas tăcută.
Apoi mi-am amintit de seara aceea.
De cheile lui în mână.
De ușa care se închisese.
De mine, singură, chemând taxiul.
— Ba știai, Cătălin.
S-a încruntat ușor.
— Cum adică?
— Ți-am spus.
Am făcut o pauză.
— Doar că atunci când îți spuneam eu, credeai că dramatizez.
N-a răspuns.
Și nici nu mai aveam nevoie să răspundă.
În noaptea în care am plecat la spital crezusem că familia mea se rupea.
Mult mai târziu am înțeles că nu se rupsese atunci.
Se rupsese puțin câte puțin, de fiecare dată când eu cerusem ajutor, iar omul de lângă mine alesese să se uite în altă parte.
În noaptea aceea doar auzisem, în sfârșit, zgomotul.