Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Adrian, spune-le colegilor tăi: cine a plătit cei doi ani de specializare pe care îi sărbătorești în seara asta?
Paharul i-a rămas suspendat în aer.
Pentru câteva secunde, în sufragerie nu s-a mai auzit nimic.
— Ce legătură are asta? a spus în cele din urmă.
— Are. Pentru că tocmai le-ai spus tuturor că eu trăiesc pe spatele tău.
Adrian a râs scurt.
— Alina, hai să nu facem acum contabilitate.
— De ce nu? Doar ai spus că mariajul este o investiție.
Câțiva dintre colegii lui și-au coborât privirea.
M-am apropiat de masă.
— Când te-ai înscris la specializare și mi-ai spus că nu-ți ajung banii pentru primul an, cine a plătit?
Nu răspundea.
— Spune-le.
— Tu ai plătit o parte.
Am zâmbit.
— O parte?
Acum mă uitam la oamenii din jur.
— Am plătit aproape integral primul an și mai mult de jumătate din al doilea. În total, aproape 12.000 de lei.
Unul dintre colegii lui s-a uitat surprins la Adrian.
— Serios?
— Nu e chiar așa, a spus el repede. Eram căsătoriți. Erau banii familiei.
— Exact.
M-am uitat din nou la el.
— Banii familiei. Interesant că devin „banii familiei” când îi primești tu și „banii mei” când vrei să mă umilești pe mine.
De data aceasta cineva de la masă a murmurat:
— Corect.
Adrian și-a pus paharul jos.
— Gata, Alina. Ai demonstrat ce aveai de demonstrat.
— Nici măcar n-am început.
Fața i s-a încordat.
— Ai spus că stau acasă și mă uit la seriale.
— Era o glumă!
— Atunci spune-le ce fac.
— Alina…
— Spune-le.
Nu putea.
Așa că am spus eu.
— Lucrez în contabilitate de cinci ani. De acasă, în mare parte. Iar seara fac traduceri pentru două firme. Anul trecut am câștigat aproape cât tine.
Adrian s-a uitat imediat în jur.
— Nu interesează pe nimeni cât câștigăm noi!
Una dintre colegele lui, femeia care își ferise privirea în timpul toastului, a intervenit:
— Pe noi nu. Dar tu ai adus vorba.
Adrian a amuțit.
Pentru prima dată, nu mai controla încăperea.
Și mai rămăsese un singur lucru.
— Și apartamentul?
Privirea lui a fugit spre mine.
— Ce-i cu apartamentul?
— Spune-le în casa cui suntem.
— Suntem la noi acasă.
— Nu asta te-am întrebat.
Știam că trebuia să mă opresc.
Nouă ani îmi spusesem exact asta.
Oprește-te.
Nu-l provoca.
Nu-l face de râs.
Lasă de la tine.
Dar în seara aceea nu eu începusem discuția.
— Apartamentul acesta l-am cumpărat cu doi ani înainte să ne căsătorim, am spus. Este pe numele meu.
S-a auzit un oftat scurt de undeva din spatele mesei.
Adrian s-a înroșit.
— Bravo! a izbucnit. Asta voiai? Să mă faci de rahat în fața colegilor mei?
M-am uitat la el fără să ridic vocea.
— Nu, Adrian. Eu voiam să mănânc, să beau un pahar și să sărbătoresc împreună cu tine.
Am arătat spre paharul lui.
— Tu ai vrut să vorbim despre cine întreține pe cine.
A deschis gura.
N-a mai spus nimic.
Mi-am luat geanta și haina din cuier.
— Unde pleci? m-a întrebat.
— La sora mea.
— Pentru o glumă?
M-am întors.
— Nu plec pentru o glumă. Plec pentru că tocmai ai spus în fața unei camere întregi ceea ce îmi spui mie de ani de zile când suntem singuri.
Acolo s-a terminat petrecerea pentru mine.
În noaptea aceea am dormit la sora mea, în Militari.
Sau, mai corect spus, am încercat să dorm.
Telefonul a început să vibreze puțin după miezul nopții.
„Îmi pare rău.”
„Am băut prea mult.”
„M-ai făcut de râs.”
„Hai acasă.”
„Trebuie să discutăm.”
Ultimul mesaj mi-a rămas în minte.
„M-ai făcut de râs.”
Nu „te-am rănit”.
Nu „n-ar fi trebuit să spun lucrurile acelea”.
Tot despre el era vorba.
A doua zi m-a sunat.
Am răspuns.
— Alina, hai să terminăm prostia asta.
— Ce prostie?
— Cearta.
— Nu ne-am certat, Adrian. Tu m-ai umilit și eu ți-am răspuns.
A tăcut.
— Eram beat.
— Știu.
— N-am vorbit serios.
— Asta este problema. Ai spus aceleași lucruri și când erai treaz.
A încercat toate explicațiile.
Că fusese stresat.
Că băuse.
Că voia să fie amuzant.
Că oamenii îl provocaseră să țină discursul.
Că eu reacționasem exagerat.
Și, în cele din urmă:
— Dacă mă iubești, vii acasă.
Propoziția aceea m-ar fi făcut cândva să mă întorc.
De data aceasta nu.
— Dacă mă iubeai, nu trebuia să mă fac mică pentru ca tu să te simți mare.
Am închis.
Am stat la sora mea aproape două săptămâni.
În perioada aceea am început să mă uit altfel la ultimii ani.
Nu fusese doar petrecerea.
Fuseseră sute de lucruri mici.
Felul în care îmi minimaliza munca.
Felul în care făcea glume despre mine în fața prietenilor.
Felul în care fiecare reușită a lui devenea „a lui”, dar fiecare cheltuială devenea „a noastră”.
Și cel mai rău era că eu îl ajutasem.
Tăcând.
Iertând.
Spunându-mi că „așa e el”.
Am început procedurile de divorț.
Când i-am spus, Adrian a crezut că încerc să-l sperii.
— Pentru o petrecere îți distrugi căsnicia?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
M-am uitat la el.
— Pentru cei nouă ani care au dus la petrecerea aia.
Divorțul n-a fost simplu.
Nici elegant.
Au fost reproșuri, telefoane, rude care mi-au spus să mă mai gândesc și oameni care repetau aceeași propoziție:
„Totuși, nouă ani nu se aruncă așa.”
Dar eu nu aruncam nouă ani.
Refuzam să mai arunc încă nouă.
Câteva luni mai târziu, totul s-a încheiat.
Adrian s-a mutat.
Eu am rămas în apartamentul meu.
În prima seară singură, m-am așezat în exact același loc în care stătusem la petrecere.
Nu mai erau baloane.
Nu mai erau pahare.
Nu mai era nimeni care să mă facă să mă simt vinovată pentru că exist.
Mi-am făcut o cafea și am deschis laptopul.
Aveam de terminat o lucrare pentru dimineață.
La un moment dat m-am oprit și am început să râd singură.
„Stai acasă la laptop.”
Da.
Exact asta făceam.
Numai că laptopul acela îmi plătise facturile, îl ajutase pe Adrian când avusese nevoie și îmi oferise independența necesară ca, atunci când a venit momentul, să pot pleca.
Astăzi nu mai încerc să conving pe nimeni cât valorează munca mea.
Și nici cât valorez eu.
Iar dacă aș putea să mă întorc pentru câteva secunde în seara aceea, la femeia care stătea tăcută lângă masă în timp ce soțul ei râdea de ea, i-aș spune un singur lucru:
Nu trebuie să-l faci pe el să regrete.
Trebuie doar să încetezi tu să mai accepți.