Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Duminică, la ora douăsprezece fix, soneria a sunat.
Marta era în bucătărie și scotea plăcinta cu mere din cuptor.
Deși își promisese că nu se va agita pentru vizita Danielei, pregătise totuși masa ca de sărbătoare.
Așa era ea.
Supărată sau nu, nu știa să primească oamenii cu masa goală.
Daniela intră prima, elegantă și zâmbitoare, de parcă discuția de săptămâna trecută nici nu existase.
În urma ei veni Radu, fiul ei de 28 de ani, iar lângă el, Sofia, logodnica lui, însărcinată în câteva luni.
— Ce bine arată mama! spuse Daniela imediat.
Margareta stătea deja la masă. Recuperarea mergea bine și începuse să se deplaseze pe distanțe scurte cu cadrul.
— Marta are grijă de ea ca la sanatoriu, continuă Daniela.
Marta o privi.
Cu o săptămână înainte, exact aceeași grijă fusese prezentată ca ceva ce i se cuvenea să facă pentru că „oricum nu avea copii”.
Adrian îi surprinse privirea și îi strânse discret mâna.
Primele douăzeci de minute trecură într-o politețe apăsătoare.
Apoi Daniela își șterse buzele cu șervețelul și scoase din geantă un dosar.
Marta simți imediat cum i se strânge stomacul.
— Bun. Acum putem discuta și lucrurile importante.
Adrian lăsă furculița jos.
— Ce ai acolo?
— Actele despre care v-am spus.
Daniela deschise dosarul.
— Mamă, am vorbit cu cineva și putem rezolva foarte simplu. Tu oricum vei rămâne aici până te pui complet pe picioare. Și, sincer, după aceea nu văd de ce te-ai mai întoarce singură acasă.
Margareta nu spuse nimic.
Daniela continuă:
— Apartamentul tău îl trecem pe numele lui Radu.
Radu își ridică privirea din telefon.
— Mamă…
— Ce? Doar am discutat.
Sofia se uită imediat spre el.
Marta simți cum îi îngheață mâinile.
Deci era adevărat.
Daniela nu aruncase vorbele acelea la nervi.
Venise cu actele pregătite.
— Este un contract de donație, continuă ea. Radu și Sofia au nevoie de un început. Vine copilul, nu pot rămâne într-un apartament închiriat la nesfârșit.
Adrian își împinse scaunul.
— Ți-am spus foarte clar că…
— Adrian, stai jos.
Vocea Margaretei îi opri pe toți.
Bătrâna întinse mâna.
— Dă-mi dosarul.
Daniela zâmbi pentru prima dată.
Îl împinse imediat spre ea.
— Vezi? Știam că mama înțelege.
Margareta deschise dosarul.
Citi prima pagină.
Apoi a doua.
Marta o urmărea fără să respire.
După câteva momente, Margareta ridică ochii.
— Dacă semnez donația, din clipa aceea apartamentul nu-mi mai aparține.
Daniela își drese vocea.
— Tehnic, da. Dar rămâne în familie.
— Nu te-am întrebat unde rămâne. Te-am întrebat dacă mai este al meu.
Daniela începu să-și piardă zâmbetul.
— Mamă, doar n-o să te dea Radu afară din propria casă.
Margareta se uită spre nepot.
— Nu?
Radu se foi pe scaun.
— Bunico, de ce vorbești așa? Normal că nu.
— Atunci de ce trebuie să ți-l dau acum?
— Pentru că… oricum va rămâne cândva în familie.
Margareta închise dosarul.
— „Cândva” și „acum” sunt două lucruri foarte diferite.
Daniela oftă.
— Iar începi să vezi pericole peste tot.
— Nu. Încep să văd foarte limpede.
Privirea ei se mută spre Marta.
— Mai ales după ultima lună.
Daniela înțepeni.
— Ce vrei să spui?
Margareta își împreună mâinile pe masă.
— Când am ieșit din spital, nu eram în stare nici să mă ridic singură din pat. Mi-era rușine. Eram furioasă că depind de altcineva.
Marta o privea fără să clipească.
— Și pe cine crezi că am pedepsit pentru asta? continuă Margareta. Pe omul care era lângă mine.
Ochii ei se opriră asupra Martei.
— Pe ea.
Marta simți cum îi urcă un nod în gât.
— Marta m-a spălat. Mi-a schimbat pansamentele. M-a ajutat să mă ridic. S-a trezit noaptea când mă durea piciorul. Și eu ce am făcut? Am criticat-o.
Daniela își încrucișă brațele.
— Foarte frumos. Dar nu văd ce legătură are cu apartamentul.
Margareta întoarse capul spre fiica ei.
— Are foarte mare legătură. Pentru că în perioada în care ea făcea toate astea, tu unde erai?
— Lucrez, mamă!
— Și Marta lucra. Și-a luat concediu fără plată.
— Eu am familie.
Margareta zâmbi amar.
— Și ea ce crezi că este?
Daniela tăcu.
Margareta continuă:
— Ai venit o dată la spital. Mi-ai adus portocale, deși știi foarte bine că nu am voie să mănânc cât vreau din ele. Ai stat mai puțin de o oră.
— Nu poți să-mi reproșezi că am viața mea!
— Nu-ți reproșez că ai viața ta. Îți reproșez că ai hotărât că viața Martei valorează mai puțin pentru că nu are copii.
Daniela păli.
Marta simți că nu mai poate respira.
Nu auzise niciodată asemenea cuvinte din gura soacrei sale.
Niciodată.
— Mamă, eu încerc să mă gândesc la viitorul familiei.
— Nu. Te gândești la apartamentul meu.
— Cum poți spune așa ceva?
Atunci se auzi o voce pe care nimeni nu o aștepta.
— Pentru că are dreptate.
Era Sofia.
Radu se întoarse brusc spre logodnica lui.
— Sofia, nu te băga.
Tânăra îl privi.
— Ba cred că trebuie.
Daniela se încruntă.
— Sofia, este o discuție de familie.
— Atunci poate ar trebui să le spuneți și restul familiei.
La masă se făcu liniște.
Radu își încordă maxilarul.
— Termină.
Sofia îl ignoră.
— Doamnă Margareta, mie mi s-a spus că dumneavoastră ați hotărât deja să-i dați apartamentul lui Radu.
Margareta nu clipi.
— Eu?
— Da.
Daniela interveni imediat:
— A înțeles greșit.
— Nu am înțeles greșit.
Sofia își puse mâna pe burtă.
— Mi-ați spus că doamna Margareta se mută aici definitiv și că apartamentul va fi al nostru.
Radu se ridică.
— Sofia!
— Și mi-ai arătat apartamente mai mari pe care le-am putea cumpăra după ce îl vindem pe al bunicii tale.
Marta întoarse capul spre Radu.
Adrian se ridică încet.
Margareta însă rămase nemișcată.
— Să-l vindeți?
Radu se înroși.
— Bunico, nu era nimic stabilit. Doar discutam niște posibilități.
— Cu apartamentul meu.
— Tot ar fi rămas în familie.
— Cum să rămână în familie dacă îl vindeai?
Radu nu mai găsi răspuns.
Daniela se ridică brusc.
— Gata! Sofia, nu era nevoie să transformi o discuție într-un circ.
Sofia o privi direct.
— Nici mie nu mi s-a părut normal. Dar Radu spunea că bunica lui este de acord.
— Sofia, plecăm, spuse Radu.
— Nu.
El rămase cu mâna pe spătarul scaunului.
— Ce?
— Nu plec cu tine acum.
— Vorbești serios?
— Foarte serios. Avem un copil pe drum și cred că trebuie să discutăm despre mult mai multe decât un apartament înainte să ne căsătorim.
Radu se uită la ea, apoi spre mama lui.
Daniela își luă geanta.
— Perfect. Toată lumea împotriva noastră.
Margareta îi împinse dosarul peste masă.
— Ia-l.
— Mamă…
— Apartamentul meu nu se donează nimănui.
Daniela smulse dosarul.
— Atunci să nu vii la mine când n-o să mai poată Marta să stea după tine.
Margareta păli.
Marta se ridică.
— Nu va trebui să vină la tine.
Daniela se întoarse spre ea.
Marta continuă:
— Dar nici nu va rămâne aici pentru că a decis altcineva că eu trebuie s-o îngrijesc. Va rămâne cât timp are nevoie și cât timp ea își dorește. După aceea va decide singură unde vrea să locuiască.
Margareta își coborî privirea.
Daniela nu mai spuse nimic.
Ieși, trântind ușa.
Radu plecă după ea câteva secunde mai târziu.
Sofia rămase.
Avea ochii umezi.
— Îmi pare rău. Trebuia să spun mai devreme.
Adrian trase un scaun.
— Stai jos. Nu trebuie să hotărăști nimic acum.
Marta îi puse în față o farfurie cu plăcintă și o ceașcă de ceai.
Gestul acela simplu fu suficient.
Sofia începu să plângă.
După ce plecă și ea, Margareta îi rugă pe Marta și Adrian să rămână la masă.
— Mâine vreau să merg la notar, spuse bătrâna.
Adrian se încruntă.
— Mamă, nu lua nicio decizie la nervi.
— Tocmai asta vreau să evit.
— Ce vrei să faci?
— Un testament. Nu o donație. Și cât trăiesc eu, apartamentul rămâne al meu.
Adrian încuviință.
— Așa trebuie să fie.
Margareta îl privi.
— După mine, îl voi împărți între tine și Daniela.
Marta ridică surprinsă ochii.
Margareta observă.
— Este fiica mea. Ce a făcut astăzi m-a rănit, dar nu vreau să-mi scriu testamentul ca pe o răzbunare.
Apoi se întoarse spre Marta.
— Dar mai am ceva de făcut.
Marta nu spuse nimic.
— Să-ți cer iertare.
În bucătărie se făcu liniște.
— Pentru ce am spus în ultimii treizeci de ani. Pentru fiecare dată când te-am făcut să crezi că valorezi mai puțin pentru că nu ai putut avea copii.
Marta simți cum îi ard ochii.
— Nu trebuie…
— Ba trebuie.
Margareta își strânse degetele.
— Am avut o fiică și o noră. Și când n-am mai putut să mă ridic singură din pat, am aflat care dintre ele a fost lângă mine.
Marta își coborî privirea.
— Asta nu șterge ce a fost.
— Știu.
Margareta nu încercă să se apere.
— Și nu-ți cer să uiți.
Marta tăcu mult.
Apoi spuse:
— Nu pot să mă prefac că n-a durut.
— Nici nu vreau.
— Dar putem încerca să începem altfel.
Margaretei i se umplură ochii de lacrimi.
— Mi-ar ajunge.
Peste câteva săptămâni, Margareta se întoarse în propriul apartament.
Nu fusese abandonată acolo.
Adrian găsise o femeie care venea câteva ore pe zi s-o ajute, iar el și Marta treceau regulat pe la ea.
Marta însă nu mai mergea pentru că „era nora fără copii care avea timp”.
Mergea când putea și pentru că alegea să o facă.
Într-o seară, telefonul ei sună.
Era Margareta.
— Am făcut ceai de tei, spuse bătrâna, aproape stânjenită. Dacă nu ești obosită… vii puțin?
Marta se uită spre Adrian.
El zâmbi.
— Du-te.
— Singură?
— Da. Cred că de data asta nu te cheamă pentru pansamente.
Marta zâmbi și își luă haina.
În apartamentul Margaretei nu mai era nimic de împărțit în seara aceea.
Nici proprietăți.
Nici obligații.
Nici socoteli despre cine avea copii și cine nu.
Erau doar două femei care pierduseră aproape treizeci de ani judecându-se una pe cealaltă și care, în sfârșit, învățau să stea la aceeași masă fără să-și mai ceară nimic în schimb.