Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Mai întâi trebuie să-ți explic cine sunt eu, de fapt.
M-am uitat la tata, apoi din nou la dosar.
— Ești Mircea Ionescu. Tatăl meu. Omul care se ceartă cu mine dacă îi cumpăr o cămașă de 300 de lei pentru că „mai are trei bune acasă”.
Pentru prima dată în seara aceea, zâmbi.
— Tot Mircea Ionescu sunt.
— Atunci ce sunt actele astea?
Tata trase dosarul spre el.
— Îți amintești terenurile bunicului tău?
— Cele dinspre nordul Bucureștiului?
— Da.
Știam despre ele.
Când eram copil, mersesem de câteva ori cu tata acolo. Pe vremea aceea erau câmpuri, câteva hale vechi și drumuri pe care după ploaie abia puteai trece cu mașina.
— Credeam că le-ai vândut.
— O parte. Majoritatea nu.
A deschis o hartă cadastrală.
— În urmă cu aproape treizeci de ani, când nimeni nu voia pământ acolo, am început să mai cumpăr câte o parcelă lângă ce aveam deja. Cinci hectare. Două. Șapte. Cât îmi permiteam.
M-am uitat la suprafața încercuită.
— Cât ai acum?
— Patruzeci și șase de hectare, aproape toate legate între ele.
Am ridicat capul.
— Patruzeci și șase?
— Orașul a crescut, Andrei. Au apărut drumuri, depozite, cartiere, utilități. Ce era cândva pământ agricol valorează astăzi cu totul altceva.
Mi-a arătat una dintre evaluări.
Am citit suma.
Apoi am citit-o încă o dată.
— Asta este valoarea terenului?
— Una dintre evaluări.
— Tată…
— Nu este singurul lucru pe care îl am.
Am rămas cu ochii la el.
Mi-a povestit atunci ceva ce nu știusem niciodată.
Cu banii obținuți din primele parcele vândute, tata cumpărase două spații industriale. Apoi investise într-o firmă mică de transport împreună cu un vechi prieten. Mai târziu cumpărase câteva apartamente și alte terenuri.
Nu era miliardar.
Nu avea avion privat.
Nu trăia într-o vilă ascunsă.
Dar omul despre care eu crezusem toată viața că are doar gospodăria lui și câteva bucăți de pământ strânsese o avere de ordinul milioanelor de euro.
— De ce nu mi-ai spus?
Tata ridică din umeri.
— Ce s-ar fi schimbat?
— Totul!
— Exact.
M-am oprit.
— Când aveai douăzeci de ani, voiai mașină. Dacă îți spuneam că într-o zi vei moșteni milioane, mai munceai două veri ca să-ți cumperi singur una?
— Poate.
— Nu știu. Nici tu nu știi.
Apoi deveni serios.
— Nu te-am lăsat fără nimic, Andrei. Ai avut școală, casă, mâncare. Când ai avut nevoie de mine, am fost acolo. Dar am vrut să știi să trăiești din munca ta înainte să afli ce vei primi într-o zi de la mine.
Nu puteam spune că nu înțelegeam.
Dar încă aveam o întrebare.
Am arătat spre dosar.
— Și Victor?
Tata deschise o altă pagină.
— Compania lui pregătește un proiect foarte mare la marginea Bucureștiului. Spații comerciale, birouri, locuințe. Au cumpărat deja mai multe parcele.
Apoi puse degetul pe centrul planului.
— Dar le lipsește asta.
— Terenul tău.
— Exact.
M-am uitat la hartă.
Cele 46 de hectare ale tatălui meu se aflau chiar în mijlocul zonei proiectului.
— De opt luni negociezi cu Victor?
— Nu direct. Prin avocați și prin firma care îmi administrează proprietățile.
— Știe că tu ești proprietarul?
Tata clătină din cap.
— Știe numele societății care deține terenurile. Nu s-a obosit niciodată să afle cine este în spatele ei.
Am rămas fără cuvinte.
Cu numai câteva ore înainte, Victor se uitase la tata de parcă prezența lui îi murdărea fotografiile de nuntă.
— Și urma să-i vinzi?
— Eram foarte aproape să semnăm.
— Eram?
Tata închise dosarul.
— Mâine dimineață trebuia să primesc forma finală a contractului.
— Și acum?
Mircea se uită la mine.
— Acum vreau să mă mai gândesc.
Am înțeles imediat.
— Din cauza nunții.
— Nu pentru că m-a numit fiul lui „țăran”.
— Atunci?
Tata își împreună mâinile.
— Pentru că până astăzi îl cunoșteam pe Victor doar ca om de afaceri. Astăzi am văzut cum se poartă cu un om despre care crede că nu-i poate oferi nimic.
Replica aceea mi-a rămas în minte.
— Și nu vreau să intru într-o afacere atât de mare cu cineva în care nu am încredere, continuă tata. Asta nu este răzbunare. Este alegerea mea.
A doua zi dimineață, la puțin după nouă, telefonul tatălui meu sună.
Se uită la ecran.
— Avocatul.
Răspunse.
Discuția dură mai puțin de două minute.
— Nu semnăm astăzi. Opriți negocierile până la noi instrucțiuni.
Atât.
N-a cerut să-l distrugă pe Victor.
N-a amenințat pe nimeni.
Pur și simplu a refuzat să semneze.
Două zile mai târziu, Victor a aflat cine era proprietarul.
Eu eram la tata când un SUV negru opri în fața porții.
Victor coborî singur.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai părea omul care controla încăperea.
Tata ieși pe prispă.
— Domnule Ionescu.
— Domnule Dumitrescu.
Victor se uită la casa modestă, apoi la tata.
— Dumneavoastră sunteți proprietarul terenurilor?
— Da.
Chipul lui Victor spunea tot.
— De ce nu mi-ați spus?
Tata ridică o sprânceană.
— La nuntă nu m-ați întrebat ce proprietăți am.
Victor își drese glasul.
— Cred că am început cu stângul.
— Eu cred că am început exact cum trebuia.
— Putem discuta despre contract?
— Nu astăzi.
Victor păru că încearcă să-și păstreze calmul.
— Oamenii mei au lucrat luni întregi la proiect. Am făcut investiții bazându-ne pe această tranzacție.
— Și eu am negociat cu bună-credință până acum două zile.
— Atunci ce s-a schimbat?
Tata îl privi direct.
— Am cunoscut omul cu care urma să fac afaceri.
Victor tăcu.
— Mircea, dacă este vorba despre ce s-a întâmplat la nuntă…
— Este și despre asta. Dar nu despre costum.
Victor îl privi nedumerit.
— Atunci despre ce?
— Despre felul în care v-ați purtat cu un om când erați convins că este mai sărac decât dumneavoastră.
Victor nu mai avu răspuns.
După câteva secunde, se întoarse spre mine.
— Andrei, Alexandra este distrusă.
— Îmi pare rău că suferă.
— Atunci vorbește cu ea.
— Am vorbit destul.
— A râs la o glumă proastă. Pentru asta arunci o relație de patru ani?
Am simțit cum îmi revine furia.
Dar tata mi-a făcut discret semn să mă liniștesc.
— Nu pentru râs am plecat, i-am spus. Pentru ce a însemnat râsul acela.
Victor clătină din cap.
— Faceți o greșeală amândoi.
Tata deschise poarta.
— Este posibil. Dar va fi greșeala noastră.
Victor plecă.
Nu și-a pierdut compania.
Nu a ajuns la închisoare.
Viața familiei Dumitrescu nu s-a prăbușit peste noapte.
Dar proiectul acela nu s-a mai făcut în forma în care îl plănuiseră.
Tata a refuzat oferta.
Câteva luni mai târziu, a încheiat un parteneriat cu un alt dezvoltator, în condiții mai bune și cu oameni în care spunea că are mai multă încredere.
Eu nu am primit milioane a doua zi.
Și nici nu mi-am dat demisia.
Când tata mi-a propus să încep să învăț cum sunt administrate proprietățile și investițiile familiei, am acceptat, dar am continuat o perioadă și cu serviciul meu.
— Într-o zi toate astea vor fi responsabilitatea ta, mi-a spus. Banii sunt partea ușoară. Să nu te transforme în Victor Dumitrescu este partea grea.
Alexandra m-a căutat de multe ori.
La început mi-a trimis mesaje furioase.
Apoi scuze.
După aproape două luni, am acceptat să ne vedem.
A venit singură.
— Îmi pare rău pentru ce am făcut tatălui tău, mi-a spus.
— Îți pare rău pentru că ai aflat cine este?
A început să plângă.
— Știam că o să mă întrebi asta.
— Și?
— Mi-a fost rușine de mine înainte să aflu de terenuri. Dar înțeleg de ce nu mă crezi.
Pentru prima dată, nu am simțit furie.
Doar tristețe.
— Te iert, Alexandra.
A ridicat ochii.
— Atunci mai avem o șansă?
Am clătinat din cap.
— Iertarea nu înseamnă că trebuie să mă întorc.
Am plecat fără să ne certăm.
În anul următor, tata și-a cumpărat un costum nou.
Nu pentru că avea milioane.
Și nici pentru că îi fusese rușine de cel vechi.
I l-am cumpărat eu de ziua lui.
Când a văzut prețul, aproape că m-a obligat să-l returnez.
— Mircea Ionescu, i-am spus, am aflat cât valorează terenurile tale. Nu mai poți să-mi spui că un costum este prea scump.
S-a uitat la mine foarte serios.
— Tocmai pentru că știu cât de greu se câștigă banii îți spun că este prea scump.
Am izbucnit amândoi în râs.
Costumul maro a rămas în dulap.
Tata n-a vrut să-l arunce.
Și mă bucur că n-a făcut-o.
Pentru că atunci când îl văd, nu mă gândesc la nunta pe care am anulat-o.
Mă gândesc la omul care putea să intre în acea sală și să cumpere, probabil, mai mult decât își imaginau cei care râdeau de el, dar care n-a simțit nicio secundă nevoia să le demonstreze asta.
În ziua aceea am crezut că eu îi apăram demnitatea tatălui meu.
Abia mai târziu am înțeles adevărul:
demnitatea lui nu avusese niciodată nevoie de banii lui și nici de apărarea mea.
Era singurul lucru pe care oamenii din sala aceea nu i-l puteau lua.