Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu a deschis gura, dar n-a spus nimic.
Am arătat din nou spre bancheta îngustă.
— Te-am întrebat de ce doarme mătușa ta aici.
— Mamă, nu e ceea ce pare.
M-am uitat la Ana.
— Atunci spune-mi tu.
Sora mea și-a strâns cardiganul în jurul corpului.
— Maria, ai venit după atâția ani. Hai să nu începem așa.
— Ana, ai o sacoșă cu haine lângă tine.
Tăcere.
— Unde este camera ta?
Privirea ei a fugit spre ușa casei.
Atât mi-a trebuit.
Mi-am lăsat valiza pe verandă și am intrat.
— Mamă, stai puțin! a venit Radu după mine.
În sufragerie, muzica se oprise.
Invitații ne priveau.
O femeie elegantă s-a ridicat repede de lângă masă.
Lavinia.
Nora mea.
— Maria? Nu știam că vii astăzi.
— Se vede.
Am privit în jur.
Casa era aproape de nerecunoscut.
Mobilier nou.
Televizor uriaș.
Decorațiuni scumpe.
Pe perete erau fotografii cu Radu și Lavinia.
Cu prietenii lor.
Cu părinții Laviniei.
Nicio fotografie cu Ana.
— Unde este camera surorii mele?
Lavinia și Radu s-au privit.
— Maria, a început ea, cred că ar fi mai bine să discutăm după petrecere.
— Nu.
Am arătat spre hol.
— Vreau să văd camera Anei.
Radu a oftat.
— Mamă, nu face o scenă.
M-am întors spre el.
— Eu fac o scenă?
N-a mai răspuns.
Am mers pe hol.
Știam casa foarte bine.
Eu alesesem gresia.
Eu trimisesem bani pentru mobilă.
Când ajunsesem în România cu doisprezece ani în urmă ca să i-o arăt Anei pentru prima dată, ea plânsese în dormitorul mare de la parter.
„E prea mult pentru mine, Maria.”
„După tot ce ai făcut pentru noi, nu există prea mult.”
Am deschis ușa acelui dormitor.
Nu mai era dormitorul ei.
Un birou mare ocupa centrul camerei.
Pe un perete erau rafturi cu dosare.
Pe celălalt, un dulap modern.
— Al cui este biroul?
Lavinia ajunsese în spatele meu.
— Al meu. Lucrez mult de acasă.
M-am întors.
— Și Ana unde doarme?
— Are un loc al ei.
— Unde?
Din nou tăcere.
Ana apăruse și ea la capătul holului.
— Maria, lasă.
— Nu las.
M-am apropiat de ea.
— Arată-mi.
Sora mea m-a condus spre capătul holului.
A deschis o ușă îngustă.
Era o cameră mică în care înainte țineam aspiratorul, masa de călcat și lucrurile de curățenie.
Acum încăpea acolo un pat îngust.
Un dulăpior.
Câteva haine.
Atât.
Am simțit cum îmi ard ochii.
— Dormi aici?
Ana a dat încet din cap.
— De cât timp?
— Maria…
— De cât timp?
— Aproape un an.
M-am întors spre Radu.
— Un an?
— Nu e chiar cum crezi.
— Atunci explică-mi.
— Aveam nevoie de spațiu. Lavinia lucrează de acasă, eu…
— Și femeia care te-a crescut trebuia să se mute într-o debara?
— Nu e debara!
Ana tresări la vocea lui.
Am văzut-o.
Și Radu a văzut-o.
— Iar pe verandă? am întrebat.
Lavinia a intervenit:
— Astăzi avem musafiri. Ana se culcă devreme și am rugat-o să stea puțin acolo ca să nu fie gălăgie.
Am rămas fără cuvinte.
— Ați rugat-o?
— Maria, nu dramatiza. Are tot ce-i trebuie.
M-am uitat la Ana.
— Este adevărat?
— Eu nu vreau probleme.
— Nu te-am întrebat asta.
Mi-a prins mâna.
— Te rog.
— De ce nu mi-ai spus?
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Pentru că e copilul tău.
Am simțit că mi se taie respirația.
Ana a continuat încet:
— Ai stat atâția ani departe de el. Ai muncit pentru el. N-am vrut să vă certați din cauza mea.
— Ana…
— La început chiar trebuia să fie temporar. Au avut probleme cu apartamentul. După aceea au rămas. Și… lucrurile s-au schimbat.
— Ce lucruri?
N-a răspuns.
Lavinia a făcut un pas spre noi.
— Poate ar trebui să ne amintim că noi plătim toate facturile aici.
M-am întors spre ea.
— Și?
— Și întreținem casa. Am renovat. Am cumpărat mobilă. Radu repară tot ce se strică.
Radu a prins curaj.
— Exact. De ani de zile noi ne ocupăm de tot.
— Înțeleg.
Am privit spre fiul meu.
— Și asta înseamnă că este casa voastră?
— Practic, noi trăim aici.
— N-am întrebat cine trăiește aici.
S-a făcut liniște.
— Am întrebat a cui este casa.
Radu și Lavinia s-au privit.
Atunci am înțeles că ei chiar ajunseseră să creadă că le aparține.
M-am întors spre Ana.
— Ai semnat vreodată ceva?
A tresărit.
— Ce să semnez?
— Orice. Donație. Vânzare. Act prin care casa să treacă la Radu.
— Nu.
Lavinia și-a încrucișat brațele.
— Dar toată lumea știe cine a plătit casa.
— Da, am spus. Eu.
Radu s-a apropiat.
— Exact. Tu ai cumpărat-o. Deci nu înțeleg de ce…
— Pentru Ana.
S-a oprit.
— Ce?
— Am cumpărat casa pentru sora mea.
— Știu, dar…
— Nu. Nu cred că știi.
M-am uitat spre invitații care rămăseseră în sufragerie și ascultau în tăcere.
Nu-mi mai păsa.
— Când am cumpărat casa, actele au fost făcute direct pe numele Anei.
Radu a încremenit.
Lavinia a clipit de câteva ori.
— Cum adică? a întrebat ea.
— Exact cum am spus.
M-am întors spre sora mea.
— Casa asta este a ta, Ana. Numai a ta.
Radu a devenit roșu la față.
— Dar tata…
— Tatăl tău murise deja când am cumpărat-o.
— Atunci eu…
— Tu nu ai niciun drept de proprietate asupra ei.
— Sunt nepotul ei!
— Și?
N-a avut răspuns.
Lavinia a izbucnit:
— După toți banii băgați aici, nu puteți veni acum și să ne spuneți că suntem niște străini!
— Nu v-am numit străini.
Am arătat spre camera mică.
— Voi ați făcut-o pe proprietara casei să se simtă ca una.
În sufragerie, câțiva invitați și-au luat discret hainele.
Radu a observat.
— Gata! Petrecerea s-a terminat.
În câteva minute, casa s-a golit.
Am rămas noi patru.
Radu s-a întors spre mine.
— Ai venit după douăzeci de ani și acum îmi spui mie cum stau lucrurile?
Asta m-a durut.
Pentru că avea și el o rană.
Știam.
Eu plecasem.
Chiar dacă plecasem pentru el.
Chiar dacă fiecare lună muncită în Italia însemnase bani trimiși acasă.
Tot plecasem.
— Ai dreptate într-un singur lucru, am spus. Am lipsit mult.
Nu se așteptase la răspunsul acela.
— Dar în toți anii în care eu lipseam, cine era aici când aveai nevoie de cineva?
N-a răspuns.
— Cine te aștepta când veneai târziu?
Privirea i-a fugit spre Ana.
— Cine venea la ședințele cu profesorii când eu nu puteam?
Tăcere.
— Cine ți-a făcut mâncare? Cine te-a îngrijit când ai avut febră? Cine ți-a împrumutat bani fără să-mi spună atunci când îi cheltuiseși pe cei trimiși de mine?
Radu și-a coborât capul.
— Ea, am spus.
Ana plângea.
— Știi de ce am pus casa direct pe numele ei?
Radu nu m-a privit.
— Pentru că în timp ce eu aveam grijă de bătrânii altor familii în Italia, sora mea avea grijă de copilul meu în România.
Lavinia nu mai spunea nimic.
M-am apropiat de Ana.
— Eu n-am venit să dau pe nimeni afară.
Apoi m-am uitat la ea.
— Pentru că nu este decizia mea.
Ana m-a privit nedumerită.
— Este casa ta.
— Maria…
— Nu. Destul.
I-am luat mâna.
— Eu am făcut o greșeală. Ți-am dat casa și am crezut că asta înseamnă că ți-am oferit siguranță. Dar nu ți-am spus niciodată că ai voie să spui „nu” chiar și copilului meu.
Radu s-a uitat la mătușa lui.
Pentru prima dată în acea seară, nu mai avea nimic de spus.
Ana și-a șters obrajii.
A privit spre camera mică.
Apoi spre sufragerie.
Apoi spre Radu.
— Când v-ați mutat aici, mi-ai spus că stați șase luni.
Radu a dat din cap.
— Știu.
— Au trecut aproape trei ani.
— Mătușă…
— Te-am crescut de când aveai nouăsprezece ani și mama ta a plecat.
Vocea îi tremura.
— Te-am iubit ca pe copilul meu.
— Știu.
— Nu. Dacă ai fi știut, nu m-ai fi făcut să mă simt musafir în casa mea.
Radu a început să plângă.
Ana s-a uitat spre Lavinia.
— Vreau dormitorul meu înapoi.
Lavinia a deschis gura.
— Dar eu lucrez…
— Îmi pare rău.
Era prima dată când auzeam fermitate în vocea surorii mele.
— Este camera mea.
Apoi Ana s-a întors spre Radu.
— Și vreau să vă găsiți altă locuință.
Radu a încremenit.
— Ne dai afară?
Ana a respirat adânc.
— Nu astăzi. Nu mâine. Aveți timp să vă găsiți ceva.
A făcut o pauză.
— Dar da, Radu. Vreau casa mea înapoi.
Nu am simțit bucurie.
Era fiul meu.
Îl iubeam.
Dar în seara aceea trebuia să învețe ceva ce eu, din vinovăție, nu-l învățasem niciodată:
faptul că familia te ajută nu înseamnă că tot ce are familia îți aparține.
Am rămas în România.
Nu mai aveam niciun motiv să mă întorc în Italia.
În următoarele săptămâni, Radu și Lavinia și-au găsit un apartament.
Au fost discuții.
Au fost reproșuri.
Radu mi-a spus că după douăzeci de ani de muncă în străinătate nu aveam dreptul să apar și să-i judec viața într-o singură seară.
Poate că într-o anumită măsură avea dreptate.
Așa că n-am încercat să-i rescriu viața.
Dar nici nu l-am mai protejat de consecințele propriilor alegeri.
În ziua în care au plecat, Ana a stat în prag.
Radu și-a pus ultima geantă în mașină.
Apoi s-a întors.
— Mătușă…
Ana îl privea.
— Îmi pare rău.
— Știu.
— Mă mai primești vreodată aici?
Sora mea a rămas câteva secunde tăcută.
— În vizită, da.
Apoi a adăugat:
— Dar data viitoare bați la ușă.
Radu a zâmbit trist.
Și a plecat.
În seara aceea, am mutat lucrurile Anei înapoi în dormitorul ei.
Pe noptieră am găsit o fotografie veche cu noi două, făcută înainte să plec în Italia.
Eu aveam 43 de ani.
Ana 49.
Pe spate scrisesem atunci:
„Când mă întorc, recuperăm timpul pierdut.”
Mi-au trebuit aproape douăzeci de ani să-mi țin promisiunea.
Am pus fotografia pe noptieră.
Ana s-a așezat pe marginea patului și a trecut mâna peste cuvertură.
— Mi-a fost dor de camera asta, a spus.
M-am așezat lângă ea.
— De ce ai suportat toate astea?
A tăcut puțin.
— Pentru că era băiatul tău.
— Și?
— Mi-era teamă că dacă îți spun ce se întâmplă, o să trebuiască să alegi între mine și el.
Am luat-o de mână.
— Ana, tu nu trebuia să mă pui să aleg.
Am privit spre ușa dormitorului.
— El trebuia să aleagă să nu te trateze așa.
Câteva luni mai târziu, Radu a început să vină din nou.
La început rar.
Și întotdeauna bătea la ușă.
Într-o duminică, l-am găsit în bucătărie reparând robinetul împreună cu Ana.
Ea îl certa că strângea prea tare o piuliță.
El râdea.
Nu tot ce se rupe într-o familie trebuie aruncat.
Dar uneori trebuie pus la loc altfel.
Eu plecasem în Italia crezând că cel mai important lucru pe care îl puteam trimite acasă erau banii.
După douăzeci de ani am înțeles că banii cumpăraseră casa.
Ana fusese cea care construise familia.
Iar casa aceea îi aparținuse dintotdeauna nu doar pentru că așa scria în acte.
Ci pentru că, atunci când eu fusesem departe, ea fusese acasă.