Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Carmen a râs ușor.
— Cum adică nu e o coincidență?
Vlad nu râdea.
Mă privea de parcă încerca să-și amintească toate conversațiile noastre din ultimul an.
— Alexandra… tu ești Alexandra Marinescu din mailurile alea?
Am dat din cap.
— Coordonez echipa care face evaluarea finală de securitate.
Sorin a lăsat telefonul pe masă.
— Stai puțin. Tu lucrezi la compania cu care negociem?
— Da.
— Și tu trebuie să aprobi proiectul nostru?
— Nu chiar așa funcționează. Echipa mea face evaluarea tehnică, iar raportul merge mai departe conform procedurii.
Pentru prima dată în seara aceea, Carmen mă privea altfel.
— Dar Vlad ne-a spus că…
S-a oprit.
— Că ce?
Vlad și-a dres glasul.
— Le-am spus că lucrezi în IT.
— Asta fac.
— Am crezut că…
— Știu ce ai crezut.
Sorin părea însă interesat de altceva.
— Ai văzut deja dosarul nostru?
— Nu în detaliu. A ajuns în departamentul meu acum câteva zile.
S-a aplecat spre mine.
— Atunci poate e chiar bine că ne-am cunoscut în seara asta.
Tonul lui se schimbase complet.
Cu zece minute înainte eram femeia despre care familia lui vorbea ca și cum abia îmi permiteam să stau la masa lor.
Acum Sorin îmi turna vin.
— Alexandra, compania noastră are aproape treizeci de ani. Sunt convins că orice problemă se poate clarifica.
— Dacă există probleme, echipa le va consemna.
— Evident. Dar fiind aproape familie…
Am pus paharul jos.
— Tocmai pentru că sunt logodită cu fiul dumneavoastră, mâine dimineață voi declara conflictul de interese și mă voi retrage din evaluarea proiectului.
Fața lui s-a schimbat.
— Nu este nevoie să exagerăm.
— Nu exagerez. Îmi fac meseria.
Carmen a intervenit imediat:
— Cred că am început cu stângul. Poate și eu am fost puțin…
— M-ați comparat cu femeia care vă face curățenie.
S-a făcut liniște.
Raluca și-a coborât privirea.
Carmen a roșit.
— Ai auzit?
— Fiecare cuvânt.
— Alexandra, eu…
— Nu trebuie să vă explicați. Ați spus ce ați gândit.
M-am uitat apoi la Vlad.
— Mai mult m-a interesat ce a făcut fiul dumneavoastră după ce a auzit.
Vlad s-a ridicat puțin din scaun.
— Putem discuta acasă.
— Sigur.
Mi-am luat geanta.
Înainte să plec, Sorin m-a oprit.
— Alexandra, indiferent de discuția asta, sper că proiectul nostru va fi evaluat corect.
— Exact asta se va întâmpla.
A doua zi, primul lucru pe care l-am făcut la birou a fost să-mi anunț directorul.
I-am explicat relația mea cu familia care controla compania evaluată și am cerut să fiu scoasă complet din proiect.
Dosarul a fost transferat unei alte echipe.
Nu le-am spus colegilor ce se întâmplase la cină.
Nu am cerut nimănui să fie mai sever.
Nu am vrut răzbunare.
Dacă firma familiei lui Vlad îndeplinea condițiile, trebuia să primească aprobarea.
Dacă nu, trebuia respinsă.
Atât.
În seara aceea, Vlad a venit la mine.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ce anume?
— Ce funcție ai. Cât de importantă ești acolo.
L-am privit câteva secunde.
— Ți-am spus de multe ori cu ce mă ocup.
— Ai spus „securitate informatică”.
— Pentru că asta fac.
— Dar nu mi-ai spus că ești director.
Am zâmbit fără veselie.
— Nu mi-ai cerut niciodată să-ți explic.
N-a răspuns.
— Știi ce mi se pare interesant, Vlad? Nu faptul că mama ta m-a considerat săracă. Ci faptul că și tu ai făcut-o.
— Nu te-am considerat săracă.
— La cină ai explicat tu ce fac, fără să mă întrebi. Ai spus că probabil „ajut echipa tehnică”.
— Am înțeles greșit.
— Timp de un an?
S-a așezat.
— Alexandra, nu vreau să pierdem ce avem din cauza unei cine proaste.
— Nici eu.
Am scos inelul de logodnă.
Și l-am pus pe masă.
Privirea i-a căzut imediat asupra lui.
— Ce faci?
— Nu închei logodna din cauza mamei tale.
— Atunci de ce?
— Pentru că atunci când m-a umilit, tu ai auzit și ai decis că era mai simplu să-mi spui mie să nu pun la suflet decât să-i spui ei să se oprească.
— Alexandra…
— Și pentru că astăzi, când ai venit aici, prima ta întrebare n-a fost dacă sunt bine. Ai vrut să știi de ce nu ți-am spus cât de importantă sunt la serviciu.
N-a mai avut ce să spună.
Dar povestea nu s-a terminat acolo.
Trei săptămâni mai târziu, evaluarea companiei familiei lui a fost finalizată.
N-am aflat rezultatul înaintea lor.
Eram într-o ședință când am primit un mesaj de la Vlad:
„Trebuie să vorbim. Au respins proiectul.”
Am rămas câteva secunde privind ecranul.
Apoi mi-am văzut de ședință.
Mai târziu am citit raportul, pentru că devenise document intern finalizat.
Problemele erau serioase.
Infrastructură învechită.
Proceduri de securitate insuficiente.
Mai multe vulnerabilități pe care compania lor fusese rugată să le remedieze și pe care le tratase superficial.
Nu eu le descoperisem.
Nu eu luasem decizia.
Și nu aveau absolut nicio legătură cu ce spusese Carmen despre rochia mea.
Firma familiei nu s-a prăbușit peste noapte.
Viața reală nu funcționează așa.
Dar contractul era important.
Fără el, modernizarea a fost amânată, finanțarea pe care o negociau nu a mai venit în aceleași condiții, iar Sorin a fost obligat să vândă una dintre reprezentanțe pentru a acoperi o parte dintre datorii.
Atunci au început telefoanele.
Mai întâi Vlad.
Apoi Sorin.
În cele din urmă, Carmen.
N-am răspuns primelor două apeluri ale ei.
La al treilea, am răspuns.
— Alexandra, a spus ea, cred că între noi a existat o neînțelegere.
Aproape că am zâmbit.
— Nu cred.
— În seara aceea nu te cunoșteam.
— Tocmai asta a fost problema.
A tăcut.
— Am judecat prea repede, a recunoscut în cele din urmă.
— Da.
— Dacă aș fi știut cine ești…
Acolo am oprit-o.
— Doamnă, exact asta este partea pe care încă n-o înțelegeți.
— Ce vrei să spui?
— Nu trebuia să știți cine sunt ca să mă tratați cu respect.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Femeia care vă face curățenie merită același respect pe care mi-l arătați mie acum. Chiar dacă nu conduce niciun departament și nu poate influența niciun contract din viața dumneavoastră.
Carmen n-a mai spus nimic.
Și, pentru prima dată, nici eu nu mai aveam nevoie să spun ceva.
Am închis.
Câteva luni mai târziu, am aflat de la o cunoștință comună că Vlad se împăcase cu Ioana.
N-am simțit gelozie.
Doar confirmarea că plecasem la timp.
Eu mi-am păstrat apartamentul, mașina obișnuită, hainele simple și slujba despre care nu mai simțeam nevoia să explic nimănui cât valorează.
Într-o duminică am găsit, într-o cutie veche, fotografia bunicii mele.
Pe spatele ei scrisese cu ani în urmă:
„Să nu te intereseze cine te respectă când știe ce ai. Uită-te la cine te respectă când crede că nu-i poți oferi nimic.”
Am pus fotografia înapoi pe raft.
În seara aceea, familia lui Vlad crezuse că eu eram cea evaluată.
Nu-și dăduseră seama că, fără să vreau, aflasem exact cine erau ei.
Iar contractul nu l-au pierdut din cauza mea.
L-au pierdut din același motiv pentru care mă judecaseră și pe mine: erau atât de convinși că aparențele sunt suficiente, încât nu se mai obosiseră să vadă ce se afla dedesubt.