Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Proiectul dumneavoastră nu fusese respins când ați ieșit din acea sală.
Am rămas cu ochii la Viviana.
În jurul nostru, ceilalți pasageri își așezau bagajele, stewardesele verificau compartimentele, iar eu aveam senzația că nu mai audzeam nimic.
— Atunci de ce m-au lăsat să cred asta?
Viviana își trecu degetele peste eșarfa mamei mele.
— Pentru că votul s-a blocat.
— Ce vot?
— Cel pentru finanțarea proiectului dumneavoastră.
M-am uitat din nou la telefonul ei.
Sigla fundației era încă pe ecran.
— Nu înțeleg.
— Tatăl meu a înființat fundația acum aproape douăzeci de ani. Eu am început să lucrez cu ei anul trecut. Nu fac parte din conducerea executivă, dar particip la evaluarea proiectelor pentru tineri.
Asta suna deja mai plauzibil decât scenariile care îmi trecuseră prin minte.
— Și ai citit proiectul meu?
— De două ori.
— De ce?
Viviana zâmbi slab.
— Pentru că am fost singura care a cerut să nu fie respins după prima analiză.
Am clipit.
— Tu?
— Da.
M-am lăsat pe spătarul scaunului.
Cu o zi înainte stătusem în fața acelor oameni convinsă că niciunul nu vedea în proiectul meu altceva decât o cheltuială riscantă.
— Atunci ce problemă are consiliul cu el?
Viviana deveni serioasă.
— Jumătate dintre ei cred că fundația trebuie să finanțeze proiecte mari, ușor de măsurat și cu rezultate rapide. Renovări, echipamente, burse. Lucruri unde poți arăta foarte clar ce ai cumpărat cu banii.
— Iar eu cer bani pentru oameni.
— Exact.
— Nu văd problema.
— Ei o văd. Un program de tranziție pentru tinerii care ies din sistem înseamnă chirii, consiliere, mentori, cursuri, oameni plătiți să-i urmărească luni întregi. Rezultatele nu apar într-o fotografie făcută la inaugurare.
Am simțit cum îmi revine furia din ziua precedentă.
— Dar tocmai asta este problema acestor tineri. Toată lumea vrea să le dea ceva o dată. Prea puțini rămân lângă ei după aceea.
Viviana mă privea atent.
— Exact asta am spus și eu ieri.
M-am oprit.
— La ședință?
— După ce ați plecat.
— Și?
— Șase oameni au votat pentru continuarea evaluării. Șase împotrivă.
Acum înțelegeam.
— Deci proiectul a rămas blocat.
— Până la următoarea ședință.
Am privit-o câteva secunde.
— Și întâmplarea de azi schimbă ceva?
Viviana nu răspunse imediat.
— Pentru mine, da.
Am simțit un gust amar.
— Asta a fost? Un test?
Viviana se întoarse brusc spre mine.
— Nu.
— Nu te-ai așezat acolo ca să vezi ce fac?
— Doamnă Irina, nu.
— Pentru că dacă asta a fost…
— N-a fost.
Tonul ei devenise ferm.
— Nu mi-aș pune viața în pericol pentru un interviu și fundația nu face asemenea lucruri.
Am tăcut.
— Atunci ce căutai acolo fără haină?
Viviana privi spre geam.
Pentru prima dată de când o reîntâlnisem, siguranța ei dispăru.
— M-am certat cu tata.
— Atât de rău?
— Destul.
Își strânse mâinile.
— Trebuia să plecăm împreună foarte devreme. Ne-am certat înainte să ieșim din casă. I-am spus niște lucruri pe care probabil nu trebuia să le spun, el mi-a răspuns la fel, iar eu am plecat înainte să-mi iau paltonul.
— Și telefonul?
— Avea bateria aproape descărcată. După câteva apeluri s-a închis.
— De ce Gara de Nord?
— Acolo trebuia să mă întâlnesc cu cineva din echipa noastră înainte să mergem spre aeroport. Numai că programul se schimbase, iar mesajul cu noul loc de întâlnire nu mai ajunsese la mine.
Am ridicat sprâncenele.
— Și ai stat în frig?
Viviana zâmbi jenată.
— Nu a fost cea mai inteligentă dimineață din viața mea.
— Puteai intra în gară.
— Știu.
— Puteai cere ajutor.
— Știu și asta.
— Puteai folosi cei 300 de lei imediat pentru un taxi.
Acum chiar zâmbi.
— Ceea ce am și făcut după ce ați plecat.
Am început să râd.
Nu știu dacă de ușurare sau de absurditatea întregii situații.
— Și oamenii aceia în costume?
— Lucrează pentru familia mea. După ce am reușit să dau de tata, a trimis pe cineva după mine.
— Presupun că s-a bucurat.
Viviana făcu o grimasă.
— După ce a terminat de țipat la mine.
— Pe bună dreptate.
— Știu.
A urmat o scurtă tăcere.
Apoi Viviana își atinse din nou eșarfa.
— Când mi-ați spus cum vă numiți, numele mi s-a părut cunoscut. Dar eram prea obosită ca să-mi dau seama de unde.
— Și când ți-ai amintit?
— În taxi.
M-am uitat la ea.
— Atunci de ce n-ai trimis mașina după mine și nu mi-ai dat eșarfa înapoi?
— Pentru că mi-ați spus s-o păstrez.
Am simțit un nod în gât.
— Era a mamei mele.
— Știu.
— Tocmai de aceea mă mir că ai păstrat-o.
Viviana își coborî privirea.
— Tocmai de aceea am păstrat-o.
Nu am spus nimic.
— Oamenii îmi dau lucruri tot timpul, continuă ea. Dar de obicei știu cine sunt.
M-am uitat la ea.
— Dumneavoastră nu știați.
— Asta nu te făcea mai puțin înghețată.
Viviana zâmbi.
— Exact.
Apoi deveni din nou serioasă.
— Dar vreau să fie foarte clar ceva.
— Spune.
— Faptul că m-ați ajutat nu înseamnă că eu vă pot oferi finanțarea.
Am apreciat răspunsul mai mult decât dacă mi-ar fi promis pe loc milioane.
— Nici n-ar trebui.
Păru surprinsă.
— Nu?
— Dacă proiectul meu merită finanțat doar pentru că ți-am dat o eșarfă, atunci nu merită finanțat.
Viviana mă privi câteva secunde.
— Asta o să le spun și lor.
— Ce anume?
— Că nu vreți o favoare.
— Nu vreau.
— Atunci ce vreți?
— Să mai citească o dată proiectul. Atât.
Viviana îmi întinse mâna.
— Asta pot să vă promit.
I-am strâns-o.
— Și cei 300 de lei?
Zâmbi.
— Am de gând să vi-i returnez.
— Nu.
— Dar…
— Ți-am spus ce să faci cu ei.
Viviana își aminti.
„Dați-i altcuiva când o să puteți.”
— Bine, spuse ea. Atunci îi voi da mai departe.
Când avionul a aterizat, am crezut că acolo se încheiase povestea.
M-am înșelat din nou.
Patru zile mai târziu am primit un telefon.
— Doamna Irina?
— Da.
— Vă sunăm din partea fundației. Consiliul ar dori să vă invite la o a doua prezentare.
Am rămas cu telefonul la ureche.
— Când?
— Joi, la ora zece.
În următoarele zile mi-am refăcut prezentarea aproape complet.
Am eliminat jumătate dintre poveștile emoționale.
Am adăugat cifre.
Costuri.
Etape.
Indicatori.
Ce se întâmplă după trei luni.
După șase.
După un an.
Dacă voiau să vadă că bunătatea poate avea și structură, aveam să le arăt.
Joi, la zece fără cinci, am intrat din nou în aceeași sală.
Aceeași masă lungă.
Aceleași fețe.
Numai că de data aceasta, într-unul dintre scaunele laterale, stătea Viviana.
Purta un costum simplu și eșarfa mamei mele.
Nu mi-a făcut cu mâna.
Doar mi-a zâmbit.
Președintele consiliului deschise ședința.
— Doamnă Irina, am decis să vă oferim o a doua ocazie să ne explicați de ce modelul dumneavoastră poate funcționa.
Mi-am deschis laptopul.
— Atunci nu vă voi spune de ce cred eu că poate funcționa.
Câțiva ridicară sprâncenele.
Am schimbat primul slide.
— Vă voi arăta ce s-a întâmplat cu cei 30 de tineri care sunt deja în program.
Timp de aproape o oră am răspuns la fiecare întrebare.
Ce facem dacă un tânăr abandonează programul?
Cum verificăm folosirea banilor?
Cât costă fiecare beneficiar?
Câți își găsesc un loc de muncă?
Câți reușesc să locuiască independent?
Ce facem când cineva nu reușește din prima?
De data aceasta nimeni nu se uită la ceas.
La final, președintele consiliului își scoase ochelarii.
— Mulțumim. Vom vota.
Am ieșit.
Viviana a rămas înăuntru.
Nu mi-a trimis niciun mesaj.
Nu mi-a spus ce se discuta.
Și am apreciat-o pentru asta.
După aproape patruzeci de minute, ușa se deschise.
Președintele consiliului apăru.
— Doamnă Irina?
M-am ridicat.
— Da?
— Consiliul a aprobat finanțarea primei etape.
Pentru câteva secunde n-am putut răspunde.
— Câți tineri?
— Dacă rezultatele se mențin, vom începe cu extinderea la 80. Apoi vom evalua următoarea etapă.
Nu erau cei 200 pe care îi visasem.
Dar erau încă 50 de oameni care puteau avea un loc sigur în care să doarmă.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Mulțumesc.
— Nu ne mulțumiți încă. Aveți multă muncă.
Am râs.
— Asta știu să fac.
Viviana ieși ultima din sală.
M-am apropiat de ea.
— Ai votat?
— Nu am drept de vot.
Am rămas surprinsă.
— Atunci ce ai făcut?
— Am cerut să vă asculte din nou. Mai departe a trebuit să-i convingeți singură.
Nu știu de ce, dar asta m-a bucurat și mai mult.
Finanțarea nu fusese plata pentru o eșarfă.
Proiectul câștigase pentru că era bun.
Viviana doar împiedicase o ușă să se închidă înainte să apuc să trec prin ea.
— Atunci îți mulțumesc pentru ușă.
— Iar eu pentru eșarfă.
Am arătat spre gâtul ei.
— Văd că încă o porți.
— V-am spus că o păstrez.
— Ai grijă de ea.
Viviana deveni serioasă.
— Am ceva să vă arăt.
Scoase telefonul și îmi arătă o fotografie.
Un tânăr de aproximativ douăzeci de ani stătea la o masă într-o cafenea, cu o cană aburindă în față.
Lângă fotografie era un mesaj.
— Ce este?
— Cei 300 de lei.
Am privit-o nedumerită.
— L-am văzut aseară lângă metrou. Avea nevoie de bani pentru două nopți la un hostel până începea un serviciu.
— Și?
— I-am dat banii dumneavoastră.
Am zâmbit.
— Atunci nu mai sunt ai mei.
— Știu.
Apoi adăugă:
— I-am spus și lui același lucru.
— Ce?
Viviana zâmbi.
— Să-i dea mai departe când va putea.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Programul nostru a depășit în cele din urmă 200 de tineri.
Nu toți au reușit din prima.
Unii au plecat și s-au întors.
Unii au avut nevoie de mai mult timp decât estimasem.
Dar zeci dintre ei au acum locuri de muncă, case închiriate și vieți pe care au început să și le construiască singuri.
Viviana a rămas implicată în fundație.
Și, din când în când, mai apare la centru.
Eșarfa mamei mele?
Încă o are.
Am întrebat-o odată de ce nu o păstrează într-un sertar, dacă înseamnă atât de mult pentru ea.
Mi-a răspuns:
— Pentru că lucrurile făcute ca să țină oamenii de cald nu trebuie ținute într-un sertar.
Mama mea ar fi plăcut-o.
Iar dintre toate lucrurile care s-au întâmplat în dimineața aceea, cel mai important n-au fost banii primiți de proiect.
A fost ceva ce înțelesesem abia mai târziu.
Uneori nu ai nevoie să știi povestea unui om înainte să-l ajuți.
Și nici el nu trebuie să știe povestea ta.
E suficient să vezi că îi este frig.
Și, dacă poți, să-i dai eșarfa.