Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Cătălin își luă încet mâna de pe clanță.
— Ce vrei să spui?
Doina nu răspunse imediat.
Se uită la fiul ei de parcă încerca să găsească în bărbatul din fața ei copilul pe care îl crescuse.
— Când aveai vârsta lui Luca, tatăl tău îmi spunea exact aceleași lucruri.
Cătălin încremeni.
— Tata?
— Da.
Vocea Doinei devenise mai joasă.
— „Copilul e treaba ta.” „Eu muncesc mâine.” „Tu stai acasă.” Le-am auzit de atâtea ori, încât la un moment dat ajunsesem să cred că poate chiar eu cer prea mult.
Cătălin își coborî privirea.
Eu îl țineam pe Luca la piept și nu îndrăzneam să spun nimic.
Știam că părinții lui Cătălin se despărțiseră când el era mic.
Dar niciodată nu aflasem de ce.
Doina vorbea rar, ca și cum fiecare propoziție scotea la suprafață ceva îngropat de zeci de ani.
— Tatăl tău n-a schimbat aproape niciodată un scutec. Nu se ridica noaptea când plângeai. Dacă îi ceream să te țină în brațe cât făceam un duș, se comporta de parcă îi ceream o favoare.
— Nu mi-ai spus niciodată asta.
— Pentru că era tatăl tău. Nu am vrut să crești urându-l.
Cătălin se uită spre mine.
Apoi spre Luca.
— Într-o noapte, continuă Doina, eram atât de obosită încât abia mai stăteam în picioare. Aveai febră și plângeai. I-am cerut tatălui tău să stea cu tine o jumătate de oră.
Doina făcu o pauză.
— Știi ce mi-a răspuns?
Cătălin nu spuse nimic.
— „Tu ai vrut copilul. Tu te descurci.”
În bucătărie se făcu liniște.
Doina își șterse repede colțul unui ochi.
— În noaptea aceea am înțeles că nu eram o familie. Eram o femeie care creștea singură un copil lângă un bărbat care locuia în aceeași casă.
Cătălin părea că nu mai știe unde să privească.
— Mamă, eu nu sunt tata.
Doina se apropie de el.
— Atunci nu te purta ca el.
Replica îl lovi.
Am văzut-o.
Doina continuă:
— Victoria lucrează. Are grijă de Luca. Se trezește noaptea. Și azi-dimineață abia se ține pe picioare.
A arătat spre mine.
— Tu ai dormit.
Cătălin tăcea.
— Ai vrut copilul acesta, continuă Doina. Ai vorbit luni întregi despre cât de mult îți dorești să fii tată. Dar să fii tată nu înseamnă să faci fotografii cu el când e liniștit și să-l dai mamei când începe să plângă.
Cătălin își trecu mâna peste față.
— Am încercat aseară.
— Zece minute?
— Nu știam ce să-i fac!
— Atunci înveți.
Doina îl privi drept în ochi.
— Crezi că Victoria s-a născut știind?
Cătălin se uită spre mine.
Pentru prima dată după multe săptămâni, nu părea iritat.
Părea rușinat.
— Nu, șopti el.
— Și atunci de ce ai hotărât că ea trebuie să știe tot, iar tu ai voie să renunți?
Nu răspunse.
Doina trase aer în piept.
— Am plecat de lângă tatăl tău tocmai pentru că nu mai puteam trăi așa. Și ani întregi m-am întrebat dacă am făcut suficient ca tu să nu ajungi ca el.
— Mamă…
— Azi-noapte, când te-am auzit, mi-a fost frică.
Cătălin ridică ochii.
— De ce?
— Pentru că pentru câteva secunde n-am mai auzit vocea fiului meu. Am auzit vocea bărbatului de care am fugit.
Cătălin rămase nemișcat.
Doina nu mai spuse nimic.
Își luă ceașca și ieși din bucătărie.
Am rămas doar noi doi.
Luca se trezise și își mișca încet mâinile la pieptul meu.
Cătălin se apropie.
— Victoria…
— Nu.
S-a oprit.
— Lasă-mă să spun ceva.
— Nu vreau să-mi spui că îți pare rău doar pentru că mama ta ți-a spus povestea asta.
— Dar îmi pare rău.
— Și eu sunt obosită, Cătălin.
Vocea mi se frânse pentru prima dată.
— Sunt atât de obosită încât uneori intru într-o cameră și uit de ce m-am dus acolo. Îmi țin lecțiile cu frica permanentă că Luca va începe să plângă. Mănânc când apuc. Dorm câte două ore. Și în tot timpul ăsta tu te uiți la ceas.
El își coborî capul.
— Știu.
— Nu. Nu știi. Pentru că dacă ai fi știut, nu mi-ai fi spus că după 23:00 copilul este problema mea.
Cătălin înghiți în sec.
— Ai dreptate.
— Nu am nevoie să-mi promiți că vei fi un tată bun.
M-am uitat direct la el.
— Am nevoie să fii unul.
N-a încercat să mă îmbrățișeze.
N-a încercat să se apere.
Doar a dat din cap.
— Bine.
Apoi și-a lăsat cheile pe masă.
— Ce faci?
— Sun la serviciu. Îmi iau liber astăzi.
— Cătălin, nu asta…
— Știu că o zi nu repară nimic. Dar trebuie să încep de undeva.
În ziua aceea nu s-a produs nicio minune.
Cătălin n-a devenit brusc tatăl perfect.
La prima încercare de a-l schimba pe Luca, a pus scutecul invers.
Când copilul a început să plângă, primul lui instinct a fost să se uite spre mine.
— Ce fac?
— Încearcă să-ți dai seama.
A rămas cu el.
L-a legănat.
S-a plimbat prin cameră.
I-a vorbit.
După câteva minute, Luca s-a liniștit.
Cătălin se uită la mine aproape surprins.
— A adormit.
— Vezi?
— Credeam că fac ceva greșit dacă plânge.
— Este bebeluș. Uneori plânge chiar dacă faci totul bine.
În seara aceea, Cătălin i-a făcut baie.
Eu am intrat la duș.
Pentru prima dată după mult timp, n-am ieșit după cinci minute cu părul încă plin de șampon pentru că mi se părea că aud copilul.
Am stat sub apa fierbinte fără să mă grăbesc.
Când am ieșit, Luca era în brațele tatălui lui.
Nu dormea.
Plângea.
Dar Cătălin nu mi l-a întins.
— Cred că îl rezolv eu, spuse.
Nu era mult.
Dar era un început.
În următoarele zile am așteptat să revină vechiul Cătălin.
Și uneori revenea.
Într-o noapte, Luca a început să plângă la 2:30.
Cătălin mormăi:
— Poți să te duci tu?
M-am ridicat în capul oaselor.
Nu i-am spus nimic.
Doar l-am privit.
După câteva secunde, deschise ochii.
— Nu. Stai.
Se ridică el.
Altă dată, după ce venise obosit de la serviciu, mi-a spus:
— Am avut o zi groaznică.
— Și eu.
Pentru o clipă părea gata să răspundă.
Apoi se opri.
— Ai dreptate. Dă-mi-l pe Luca și mănâncă liniștită.
Nu devenise alt om într-o singură dimineață.
Începuse doar să observe lucrurile pe care înainte le considera responsabilitatea mea.
Când aveam lecții seara, ora 23:00 nu mai exista ca o graniță între el și propriul copil.
Uneori Luca adormea repede.
Alteori Cătălin se plimba cu el prin casă douăzeci de minute.
Odată aproape o oră.
Într-o seară am terminat lecția la 23:40 și i-am găsit în sufragerie.
Cătălin stătea pe canapea cu Luca adormit la piept.
— De ce nu l-ai pus în pătuț?
Mi-a făcut semn să vorbesc încet.
— Pentru că tocmai a adormit și mi-e frică să respir.
Am început să râd.
Și el a râs.
Era prima dată după multe săptămâni când râdeam împreună.
Doina observa totul, dar nu intervenea.
Într-o dimineață, am găsit-o singură în bucătărie.
— Mulțumesc, i-am spus.
— Pentru ce?
— Pentru că ai vorbit cu el.
Doina oftă.
— Ar fi trebuit să-i povestesc despre tatăl lui cu mult timp în urmă.
— De ce n-ai făcut-o?
— Pentru că am vrut să-i păstrez amintirea unui tată mai bun decât fusese în realitate.
Se uită spre camera în care Cătălin îl schimba pe Luca.
— Poate am ascuns prea mult.
I-am atins mâna.
— Important este ce face acum.
Doina zâmbi.
— Exact.
Au trecut câteva săptămâni.
Nu toate nopțile au devenit ușoare.
Eram în continuare obosiți.
Uneori ne certam.
Uneori Cătălin uita ceva.
Uneori eu eram atât de epuizată încât mă enervam din nimic.
Dar ceva fundamental se schimbase.
Nu mai trebuia să-i cer de fiecare dată.
Într-o noapte, Luca începu să plângă puțin după două.
Am deschis ochii.
Partea cealaltă a patului era goală.
Am ieșit pe hol.
Cătălin se plimba încet cu băiețelul nostru la piept.
— S-a trezit? am șoptit.
— Acum vreo zece minute.
— De ce nu m-ai chemat?
S-a uitat la mine de parcă întrebarea era ciudată.
— Pentru că sunt tatăl lui.
Patru cuvinte.
Atât.
Dar pentru mine au însemnat mai mult decât toate scuzele lui.
M-am apropiat și l-am sărutat pe obraz.
— Pune-te la loc în pat, șopti el. Mă descurc.
Am zâmbit.
Cu câteva săptămâni înainte, aceleași cuvinte — „te descurci” — fuseseră o condamnare.
Acum însemnau cu totul altceva.
M-am întors în dormitor.
Din hol îl auzeam pe Cătălin șoptindu-i ceva lui Luca.
Nu deveniserăm familia perfectă.
Așa ceva nici nu există.
Dar pentru prima dată de când se născuse copilul nostru, nu mai simțeam că trebuie să țin singură în picioare întreaga casă.
Greutatea nu dispăruse.
Doar că acum, în sfârșit, eram doi care o purtam.